(De)cădere

Și din aripa frântă începură să iasă tot felul de duioșii, una mai verde și mai albastră, mai rotundă și mai pătrată, mai multă și mai uitată decât alta, de nici nu-mi dădusem seama că într-o aripă, fie ea și de înger căzut, își poate face cuib așa ceva. Pe de altă parte, ochii, gura, lobul urechii, degetul mic de la piciorul drept, chiar și încheietura mâinii deveniseră cu timpul atât de transparente, încât nu se mai vedea nimic prin ele. Așa e mereu, cu cât privești mai mult, cu atât vezi mai puțin. Și din împletitura venelor albastre ce curgeau dintr-un capăt în altul al lumii începură să crească muguri. Dar nu-i nimic, o să ne mai vedem.

Îngropăciune

Aș întreba-o ești bine?, dar știu că îmi va răspunde da, vom face un pic de conversație pe care o vom lăsa, apoi, în aer, iar eu nu vreau să fac conversație, întotdeauna am urât conveniențele, eu vreau doar să știu dacă e bine. De câte ori mă gândesc la ea, o văd tristă, înfășurată în așteptarea ei interminabilă, în visul ei aproape atins și îmi vine să mă dau un pas înapoi. Cred că asta am și făcut. Nu cred că am știut vreodată să-i fiu prietenă, nu cred că am înțeles-o cu adevărat, m-am concentrat mereu pe ce nu-mi dă, nu pe ce aș putea să-i dau eu, iar timpul a început să acopere tot ce a fost, precum pământul reavăn sicriul cu capacul bătut în cuie. Să nu mai iasă și să nu mai intre nimic, nici măcar un dor.

Experiment

– Avem și noi o scriitoare aici, a zis honey mândru, zâmbindu-i mamei care îl lăuda pe frate-său, istoricul, care a scris o grămăjoară de cărți. A scris o carte, a completat el, arătând spre mine.

– Da, da, s-a ambalat A și mai mândru, deși îi citesc cu forța ce scriu. Am citit și eu tot ce a scris, nu, mami? Am citit, am citit!

Reacția ei a fost neprețuită, cum sunt toate reacțiile ei la ceea ce fac eu, dar dacă tot a fost lansată bomba așa, din înaltul cerului, pe neașteptate, a doua zi i-am printat un exemplar, i l-am pus frumos, contabilicește, într-un dosar cu șină și i l-am dus să-l citească. Dimineața următoare mi-a spus simplu și onest, cum nu am mai auzit-o niciodată:

– Am citit cartea.

– Și?

– E tristă, ai atâta tristețe în sufletul tău…

Am stat și m-am gândit: e tristă? Am luat fiecare poveste în parte și am analizat-o. În orice caz, nu e prea veselă.

Acum se poartă cu mine de parcă sunt un bibelou de porțelan. Mi-a zis că îmi trebuie o prefață scrisă de un scriitor cunoscut. Ce să zic, dacă o simți vreunul nevoia… Eu, oricum, sunt mai indie, așa, și am luat chestia asta ca pe un experiment, care, deocamdată, se găsește aici, aici și aici și arată așa:

cover1180

Ochiul de apă

Poteca pe care mergea era largă, bătută și dreaptă. Mergea tot înainte, liniar, fără curbe care să ascundă peisajul, fără copaci care să facă umbră, fără nimic care să rezerve vreo surpriză. Dăduse în poteca aceasta după ce străbătuse o sumedenie de poteci înguste, întortocheate și întunecate, cu pericole la fiecare pas, cu demoni care scoteau capete hidoase din tufișuri, cu gropi în care se tot împiedica, astfel că, atunci când întinderea peisajului i se dezvălui subit, nu putu decât să se bucure și să nu-și mai dorească nimic altceva. Poteca cea largă, bătută și dreaptă era, însă, total lipsită de apă, întrucât fântânile fuseseră otrăvite încă de pe vremea cotropitorilor și nu-și mai reveniseră niciodată, iar sistemele de irigații – distruse în vremuri mai noi, ce-i drept, dar la fel de tulburi. La început îi fu cumplit de sete și chiar se gândi să se întoarcă pe potecile înguste unde ar fi putut găsi apă măcar în câte o băltoacă, dar cu timpul se obișnui și nici nu mai simți setea. Mergea întins, dormea în mers, mânca în gând, iar de băut nici nu se punea problema: pur și simplu își extirpase această nevoie și se simțea ca și când n-ar fi avut-o niciodată.

Într-o zi, însă, pe când nu se abătea de la calea cea dreaptă, auzi în stânga drumului un clipocit. Crezu că e o insectă, pentru că drumul cel drept, bătut și larg era plin de insecte, ca orice lucru cu neajunsurile lui, și se apropie de locul din care se auzise clipocitul. Mare îi fu mirarea când văzu un ochi adânc și limpede de apă, atât de adânc și de limpede încât toate planurile pe care și le făcuse se rupseră singure în bucăți și se împrăștiară în cele patru zări. Se aplecă și se uită în ochiul de apă: dinăuntru, o voce caldă îi șopti suav: nu te teme, bea.

Și bău.

Știa că s-ar fi cuvenit să se abțină, dar își dădu seama că era atât de însetată, atât de ostenită și atât de incompletă, încât nu află în ea nicio putere să se opună. De îndată ce sorbi din apa apărută de nicăieri, simți cum se reîntregește, cum toate părțile lipsă din ea- extirpate sau uitate- se trezesc la viață, o viață nouă, cum nu mai simțise până atunci. Se gândi că apa aceea trebuie să fie magică, diferită de orice altă apă din care sorbise vreodată, și poposi în acel loc. Sorbea din apa magică în fiecare zi, când cu lăcomie, pentru tot timpul în care îi lipsise, când cu înghițituri mici, să-i ajungă o veșnicie și cu cât sorbea, cu atât se simțea mai tânără, mai frumoasă și mai încrezătoare. Începu să viseze că totul e posibil, absolut totul, chiar și ea.

Apoi veni iarna.

Ochiul de apă îngheță într-o dimineață și nu-și reveni decât spre seară. Bău cu disperare, cu o sete irațională, ca și când aceea era ultima ei șansă de a mai fi ceea ce își dorea să fie. O duse așa toată iarna, pândind ochiul de apă și sorbind cu nesaț de fiecare dată când îl vedea dezghețat. Singura ei mulțumire era că încă se vedea în luciul lui tânără, frumoasă și încrezătoare, de parcă până și trecerea timpului ar fi fost vina ei.

Iarna trecu și lăsă ochiul de apă ceva mai gol. Trebuia să se aplece pentru a bea din el, iar chipul de-abia i-l mai reflecta. Se gândi că băuse prea mult, prea repede, că niciun ochi de apă, oricât ar fi de binevoitor, nu rezistă în felul acesta, și încercă să-și domolească setea, să o țină în frâu. Nici de uitat nu se mai uita atât de des în oglinda lui: începuse să se teamă de întunecimea pe care o vedea dincolo de imaginea ei deformată. Lipsa apei magice începu să o obosească. Încercă să își aducă aminte cum făcuse atunci când își extirpase părțile netrebuincioase din ea, însă nu reuși. O tristețe tot mai adâncă o învăluia pe măsură ce descoperea în fiecare dimineață tot mai puțină apă în ochiul care devenea încet-încet o simplă groapă în pământ. Un ochi de apă magică pe care ea îl secase.

În ultima dimineață din lume, când pe fundul gropii ce fusese cândva cel mai adânc și mai limpede ochi de apă mai rămăsese o singură picătură, își adună puterile, își strecură mâna și culese cu vârful degetului mărgeaua de apă. Vru să o ducă la gură, să o depună ca pe o ofrandă adusă sieși pe buzele crăpate, să o mai simtă o singură dată, dar aceasta se prelinse pe degetul întins și dispăru. Închise ochii, își acoperi cu palma vina de a nu fi fost niciodată ceea ce nu era și căzu într-un somn adânc, din care nu se mai trezi niciodată. Fu găsită după două secole de un om care mergea liniar pe poteca bătută: se pietrificase într-atât, încât fu bună doar de dus la muzeu, unde o înghesuiră într-un colț și rămaseră să se gândească ce reprezintă, ca să știe ce plăcuță să-i pună.

Amalia

Soarele îi poleia buclele arămii, jucându-se auriu în jurul capului lăsat pe spate. Umerii îi erau mângâiați de adierea ce venea dinspre pădure, iar între degetul mare și cel arătător al mâinii drepte ținea un fir lung de iarbă. Aștepta noaptea.

Era un înger. Sau un fluture. Era un fluture-înger, deși avea mâini, picioare și toate cele trebuincioase unui trai normal și în ciuda faptului că fusese născut dintr-o mamă-om. Se știe că o mamă-om poate da, uneori, naștere unui înger, dar nu se pomenise până atunci ca o mamă-om să nască fluturi. Dar așa era, un fluture-înger, și nici măcar nu știa. Mergea ca toți ceilalți oameni, plângea și râdea ca toți ceilalți oameni, mânca, bea, respira, cânta ca toți ceilalți oameni și, uneori, dansa cu mișcări atât de imperfect-grațioase, cu bătăi de aripi atât de ireal-perceptibile, cu ochii larg deschiși atât de plini de lumină și întuneric, deopotrivă, încât, dacă cineva ar fi fost cu adevărat atent, ar fi văzut că era, de fapt, un fluture-înger.

Și așa cum niciun lucru inevitabil nu întârzie să se întâmple, într-o bună zi, pe când amurgul se lăsa peste satul în care fluturele-înger crescuse așa cum cresc florile de câmp, înalte și mlădii precum zilele de vară, cineva a văzut. Un biet muritor. Dar cine nu vrea să prindă un fluture-înger? Muritorul, fin cunoscător al tuturor învățăturilor pământești despre îngeri, nu, însă, și al celor despre fluturi, i se înfățișă fluturelui-înger în chip de om fără Dumnezeu. Fluturele-înger fu iremediabil atras de acest lucru și își coborî privirile celeste asupra lui.

Trebuie să știți că un fluture-înger poate fi foarte ușor păcălit: pentru el, minciuna este un acromatism, pur și simplu nu o vede. Așa că muritorul luă fluturele-înger acasă, îl îmbrăcă în rochie albă de voal, îl puse să danseze așa cum numai un fluture-înger știe să danseze și îl numi Amalia. Lăsă, însă, fără să își dea seama, în fiecare noapte, un mic felinar aprins pe prispa casei.

Căpușa

În timp ce căpușa Grenouille prindea viață în mintea mea din cuvintele măiastru înșirate ale lui Patrick Süskind, o altă căpușă a îndrăznit să-l înțepe/muște/piște pe honey. (Magdaleno, de ce minți, că albina n-are dinți. Și nici căpușa. Doar Grenouille. Stai, ce?!) Nu vă mai spun ce oameni iresponsabili suntem și cum am scos noi căpușa cu mâinile goale și nici că honey s-a dus la medic abia după două săptămâni pentru că i se părea, psihotic vorbind, că are niște senzații, cuvinte pentru care îl rog să mă ierte și să mă iubească în continuare, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Între timp, căpușa Grenouille m-a fascinat în așa hal, încât mi-am propus să-l aprofundez pe domnul scriitor.

Căpușa care l-a mușcat/pișcat/înțepat pe honey era urâtă, evident, ca orice căpușă, iar imaginea ei înfiptă în el îmi dă și acum fiori. Lui honey, în schimb, îi dă vise. După ce doamna medic de familie a țipat la el cu ușa deschisă, de-a băgat groaza în toți oamenii din sala de așteptare, l-a trimis de urgență la spitalul de boli infecțioase, unde primeau pe bandă rulantă bebeluși cu rujeolă, după ce, cu maxim o săptămână înainte, au primit pe bandă rulantă adolescenți suspecți de meningită. Cred că le-a prins bine această diversiune, așa cum unui însetat îi prinde bine o oază în mijlocul deșertului, astfel că i-au dat lui honey o rețetă de antibiotic, i-au zis: chill, man, dacă era ceva, trebuia să fii deja cu fetele alea frumoase de le-a căsăpit căpușa Grenouille și l-au trimis la farmacie și la niște analize.

Am aflat din cartea asta că omul miroase cel mai tare a el la încheietura cotului, chiar dacă legătura dintre acest fapt și cele mai sus și mai jos relatate nu a fost încă stabilită. În fine…

Marcat de această înșiruire de evenimente, honey nu doarme bine, iar când doarme, se face că intră într-o farmacie și îi întinde farmacistei rețeta cu antibioticul. Fiind un lucru atât de rar să te piște/muște/înțepe o căpușă, farmacista face ochii mari și întreabă îngrijorată: dumneavoastră sunteți cel mușcat/înțepat/pișcat de căpușă, domnule? Domnul o privește liniștit și răspunde relaxat și cât se poate de natural: a, nu, tatăl meu, dar mi-a lăsat-o moștenire.