viforeanca

turbato în rochia-ți de lână,
cerșind ca o lele nebună,
ești soră cu norii ce tună,
nebună de vânt aiurând!

albastro cu gura căscândă,
ce urli ca lupul la lună,
ești muză de muză bătrână,
lună pe cer desenând.

vicleano cu aripi de zână,
ce arzi amintirile-n urnă,
ești pânză de pictor, păgână,
urnă cenușă-nchizând.

frumoaso, din ochiul-furtună,
ce dor printre plete-ți răsună?
e liniștea lumii- stăpână:
răsunet de inimi bătând.

Anunțuri

motherless child

c719a51480b94f39f8b91cb11a7fd610--adult-children-creative-advertising
copilul din mine
stă într-un colț
în întuneric
și plânge surd
și mut
a aflat
de curând
că niciuna
din cele două
mame
pe care le-a avut
nu l-a vrut
și nu l-a iubit
dar a uitat
că mama din mine
i-a promis
că-l va iubi
necondiționat
până la sfârșitul
timpului

foto

Beneficiile anxietății

În anii ăștia de când sunt așa anxioasă și panicoasă, am dezvoltat, cu sau fără voia mea, o teamă exagerată de moarte. Și cum Violeta, colega mea cu care conviețuiesc ca într-un mariaj de dragul copiilor, îmi povestește toate nenorocirile pământului auzite, văzute, cunoscute și necunoscute, nu cred că o să scap prea curând de teama asta, oricât de rațională încerc să fiu. Partea bună e că nu mă mai las să fumez. Irațional nu mă mai las. Sau inconștient, nu știu cum se spune. Ideea e că de câte ori îmi aprind o țigară, inconștientul începe:

– Ce faci?

– …, mă prefac eu că nu aud.

– Fumezi?

– …, neg eu cu înverșunare.

– Ba eu văd că fumezi, ce-i cu fumul ăsta?

– Păi de la aragaz, cred că am ceva pe foc.

– N-ai nimic pe foc, am verificat înainte să vin să te întreb ce faci și să văd cum minți cu nerușinare.

– …, zic eu convinsă, trăgând din țigară.

– Ei, dacă e așa, ia de-aici o crizuță de fricuță.

– Ei, hai, fugi, că prea te crezi…

– Ia și niște tahicardie.

– Termină, că mi-e frig. Fumez țigara asta și termin, promit.

– O, dar stai, mai am și niște amețeli aici, e păcat să pleci fără o amețeală mică. Muahahahahaaaaaa!

Și după încă vreo șase-șapte chestii mărunte pe care le mai are și mi le dă cu toată dărnicia, mă văd obligată să sting țigara și să părăsesc locul faptei. Ceea ce nu doresc nimănui, ci vreau doar să mă laud că am găsit frumosul din urât, binele din rău, soarele din nori, plăpândul ghiocel din neagra mocirlă. Și că am reușit să mă las (din nou) de fumat.

Tincuța

Încremenite, zăpezile albeau crestele munților dindărătul ferestrei largi. De dimineața până seara, de la un capăt la altul al anului. Nu se topeau niciodată. Ce era să fac eu cu imaginea asta care îmi strângea pupila în fiecare zi, ca o menghină? O prindea între fălcile lacome, o fixa bine și începea să o strângă. Și cu cât încercam să o desprind, cu atât simțeam mai tare strânsoarea. N-aveam ce să fac cu ea, mă săturasem de atâta alb.

– Tincuțoooo! se auzea din când în când de undeva, de departe.

Mă îndepărtam de fereastră și mă prefăceam că nu aud.

Eu sunt Tincuța. Derizoriu nume, nici eu nu mă omoram după el. Mă auzeam strigată în felul acesta de câteva ori pe zi și de fiecare dată mi se strângea puțin sufletul, simțeam amar în gură ca și cum fierea nu mai voia să stea în cineva numit Tincuța și îmi venea să nu răspund. De obicei chiar nu răspundeam, dar uneori, când omul care striga era lângă mine, nu prea aveam de ales. Sau aveam, însă nu reușisem să păcălesc încă pe nimeni că nu-mi mai păsa de nimic. Dar dacă vocea care striga era departe, alegeam să n-o aud. Într-o seară, după ce am reușit cu greu să-mi desprind pupila din menghina zăpezilor, mi-au căzut privirile pe laptopul din poala mea și mi-am dat seama că stătusem așa, cu laptopul în brațe și pupila strânsă-n zăpezile încremenite, suficient timp cât să îmi amorțească gândul.

Senzația de gând amorțit am simțit-o prima dată atunci, în ziua din care vin acum. Nu întotdeauna am venit din ziua aceea, înainte am venit de altundeva, dar nu mai contează de unde, pentru că acel eu nu mai există acum. Când m-am trezit pe patul alb, cu tavanul alb în fața ochilor și vocile albe în jurul meu, am știut că tot ce a fost înainte a dispărut pur și simplu. Era prea mult alb ca să nu fie așa. Aveam senzația de gând amorțit în cap și gust de păpădie în gură. Nu am mâncat niciodată păpădii, dar pot să jur că gustul acela era de păpădie. Mi-am ridicat mâinile în fața ochilor, mi le-am întors pe toate părțile, am strâns pumnii, mi-am răsfirat degetele și m-am bucurat. Am simțit, cumva, că-mi rămăsese esența. După un timp, cineva m-a luat pe sus și m-a pus într-un scaun cu rotile, din care altcineva m-a luat seara și m-a lungit în pat. Nu contează cine, ci doar că de atunci, cineva îndeplinea zilnic ritualurile acestea, la ore fixe.

Nu-mi amintesc nimic din ce era înainte. Din punctul meu de vedere, totul a început atunci. Proaspăt, alb. Într-o zi, cineva m-a întrebat cum mă cheamă și mi-a pus un laptop în brațe. L-a pornit și l-a lăsat acolo. Eu am zis, după ce a plecat, că mă cheamă Tincuța, mi-am așezat degetele subțiri și lungi ca de schelet pe tastele negre și am stat așa, nemișcată, vreo două săptămâni. Apoi cineva, cred că acel cineva care mi-a luat laptopul din poală seara, mi-a spus că nu a mai văzut pe cineva să scrie așa. Așa cum? Așa. Nu știam despre ce vorbește, stătusem toată ziua și privisem zăpezile, cu gândul amorțit. Și căutasem cu vârful limbii pe cerul gurii ceva ca o dragoste care mi se părea că trebuie să fie acolo. Habar nu am de ce. A doua zi, mi-am aruncat privirea pe ecranul laptopului și ceva ca o groază nedefinită m-a făcut să vreau să fug. Noroc că n-am putut. Nu prea poți să fugi dintr-un scaun cu rotile. Poți să fugi cu gândul, dar al meu era în continuare atât de amorțit, că n-am reușit decât să închid ochii în fața rândurilor negre de pe ecranul alb. Un cuvânt apucase să-mi muște din pleoapa dreaptă, astfel că nu puteam s-o țin închisă cum trebuie. Până la urmă, am deschis ochii și am citit:

M-am născut dintr-o mamă invizibilă și un tată necunoscut, la ceasul din urmă al unui apus însângerat. Am deschis gura și am urlat: minciună! Putea, la fel de bine, să fi fost ceasul unui răsărit plin de speranțe. Mi-am petrecut copilăria dându-mă cu patinele pe mijlocul străzii și cu sania la pod. Din omoplați îmi creșteau zăpezi, iar prin ochi îmi ieșea sufletul la joacă. Semănam leit cu ai mei, iar asta mă făcea puternică și nemuritoare. Într-o zi, însă, pe când îmi dădeam jos patinele din picioare, am fost văzută și întrebată direct cât fac 7×8. Nimeni nu știe cât fac 7×8 luat așa, ca din oală, poate doar cei care nu au simțit niciodată gustul abandonului. Pentru că ai mei, după ce și-au îndeplinit misiunea, au dispărut fără urmă, lăsând în loc doi oameni obișnuiți: unul bun și unul gol. M-am făcut că nu aud, dar imediat cineva a început să-mi picure ceară topită pe aripi. Atunci m-am forțat și am răspuns: 49. Mi se părea un număr frumos, nici rotund, nici colțuros, nici mare, nici mic. Dar nu era corect. S-a dovedit că nimic din ce făceam nu era corect. Am devenit, dintr-o dată, atât de evidentă, că începuse să mă vadă toată lumea. Toată lumea în afară de mine. Eu nu mai știam cine sunt. Știam doar că 7×8 fac 56 și că nu e voie să faci cam 99% din lucrurile pe care ai vrea să le faci. Poți, în schimb, să faci multe altele, important e să nu îți placă. Așa că mi-am pus patinele în debaraua mică din hol și m-am aruncat în gol. Am stat acolo ani întregi și am învățat că pentru a fi fericit și apreciat trebuie să ai o bucătărie de minim treizeci de metri pătrați și, preferabil, două băi, să suni de Crăciun și de Paști toate cunoștințele care ți-ar putea fi de folos vreodată și să nu te împotrivești destinului care ți-a fost pregătit. Am trecut în anii ăștia pe lângă o grămadă de ieșiri, dar îmi era teamă de ce aș putea găsi dincolo, așa că am rămas aici, căutând cu vârful limbii pe cerul gurii ceva ca o dragoste care mi se părea că trebuie să fie acolo. Într-o zi, cineva m-a întrebat cum mă cheamă. Înainte să cad  în gol mă chema, simplu, Tincuța. Acum sunt Ecaterina. Pe Tincuța o urăsc, e o proastă. Numai când mă gândesc la numele ăsta mi se strânge puțin sufletul și simt amar în gură. Nu știa nici tabla înmulțirii, credea că dintr-o mamă invizibilă și un tată necunoscut ar putea, vreodată, să iasă ceva puternic și nemuritor. 

Ecaterina înfigea în gândul meu amorțit o mie de ace deodată și proasta Tincuța le scotea unul câte unul. Sisifică muncă, dacă n-aș fi fost imobilizată aici, aș fi fugit. Dar neavând de ales, am citit mai departe.

Pe Ecaterina am cunoscut-o într-o dimineață, pe când mă plimbam fără nicio treabă pe aleile unui parc. Era frumoasă, impecabil îmbrăcată și coafată, vorbea clar, cu cuvinte alese, spunea doar ce trebuia și nu gesticula ca apucata. Mie, în schimb, îmi flutura părul în vânt, aveam pe mine niște haine aruncate anapoda, mai mult cântam decât vorbeam și nu eram niciodată atentă la gesturile mele, la mimica feței sau la alte nimicuri din astea. Ecaterina m-a luat de mână și, în scurt timp, m-a dus pe marginea unei prăpăstii. Mi-a spus: ai de ales, iar eu am ales să zbor în continuare. Atunci am simțit binecunoscuta senzație de ceară topită pe aripi și m-am mirat că încă mai aveam aripi, de vreme ce mă chinuisem atâția ani să învăț toată tabla înmulțirii și chiar reușisem. Ecaterina mi-a spus că era mândră de mine, dar că nu era de ajuns. I-am spus că o să mă străduiesc mai mult. Nu poți să te împotrivești sau să încerci să nu faci pe placul Ecaterinei, când ai fost crescută de doi oameni obișnuiți, chiar dacă unul era bun. Alți ani au trecut, mulți, nu știu câți, cert e că Ecaterina era din ce în ce mai mândră de mine, iar asta îmi dădea o senzație de fericire, chiar dacă golul prin care mă învârteam era tot mai întunecat. Nu mai puteam nici să respir cum trebuie, dar perfecțiunea cere sacrificii, iar eu într-acolo mă îndreptam. 

Povestea începuse să mi se pară atât de cunoscută, încât am crezut că am scris-o eu. Mi-am dat seama că nu aveam cum, de vreme ce nici nu știam cine sunt și cum am ajuns aici. Gândul începuse să se dezmorțească, iar gustul de păpădie dispăru. Am continuat să citesc, curioasă.

Într-o dimineață, pe când repetam în gând tabla înmulțirii și îmi puneam în ordine niște hârtii împrăștiate peste tot, cineva a aprins lumina. O lumină atât de puternică, încât nici un orb nu o putea ignora. Ecaterina era în spatele meu, zorindu-mă. Nu știu de ce trebuia să mă grăbesc tot timpul, dar trebuia, iar Ecaterina era mereu acolo să se asigure că mă grăbesc cum trebuie. Mi-am pus mâinile la ochi și un scârțâit infernal a trântit-o pe Ecaterina la pământ. M-am uitat un timp la ea fără să pot face nimic. Zăcea întinsă pe asfaltul ud, cu toate hârtiile împrăștiate în jurul ei. Am crezut că e moartă, așa că am luat-o în brațe și am îngropat-o adânc. Pe mine m-a pus cineva pe un scaun, în fața unei ferestre largi, prin care se văd munții.

Am ridicat privirea și am tresărit. În sfârșit, găsisem cu vârful limbii pe cerul gurii acel ceva ca o dragoste. Știam că trebuie să fie acolo.

Fotografia

female-silhouette
acum câțiva ani am găsit
în pădurea deasă prin care rătăceam
o poieniță
în care ningea frumos
și pustiu
am socotit-o potrivită pentru a poposi
în ea
în fond eram atât de obosită
și cuvintele îmi erau atât de ponosite
că meritam o poieniță
numai a mea
m-am odihnit preț de vreo două vieți
cu capul pe niște amintiri
strânse în grabă
apoi m-am apucat să înalț
fără să știu
chiar în mijloc
un altar
pe care ți-am adus ca jertfe lacrimi
ofuri
și pietre
și te-am strigat pe nume
neștiind că tu
ești chiar eu
mai târziu am aflat că poza
din care m-ai fi privit cu chipul meu
a fost furată
cu tot cu portofelul
în care fusese pusă după ce a fost găsită
pe o legitimație
de serviciu
și m-am mirat
nu știam că dumnezeelor care își abandonează
copiii
li se dau legitimații
de serviciu

foto