Patinele

Stăteam în mijlocul camerei mici a vară-mii, pe jos, pe covor, și probam niște patine. Vară-mea plângea tare, iar unchiu-meu îi tot spunea pe un ton autoritar să tacă. Eu nu voiam să probez patinele din cauză că vară-mea plângea, dar tata era jos, pe covor, lângă mine și se chinuia să îmi îndese gheata albă în piciorul stâng. Dacă îmi venea în stângul, îmi venea cu siguranță și în dreptul. Vară-mea plângea cu jale mare și îi zicea lui taică-său că sunt patinele ei, să nu le dea. Unchiu-meu îi spunea pe un ton autoritar să tacă. Vară-mea iubea patinajul artistic, știa să facă piruete, sărituri și tot felul de alte chestii pe gheață. Odată, când eram bolnavă și stăteam în pat, am văzut-o la televizor, mi-a arătat-o bunică-mea, cred că era la un concurs. Cum să rămână un copil care iubește patinajul artistic fără patinele lui? Era normal să plângă, mai ales că nu știa că îi vor lua altele, că alea îi rămăseseră mici, știa doar că taică-său îi dă patinele, iar ea nu va mai avea cu ce să patineze poate niciodată. Iar niciodată, atunci când ai șapte ani, e un timp foarte lung. Îi simțeam durerea cu atâta putere, că eram gata-gata să încep să plâng și eu. Aș fi vrut să îi spun lui unchiu-meu că nu vreau patinele, dar îmi era frică de el și de vocea lui autoritară. Știam că e foarte aspru, că o ceartă groaznic pe vară-mea și dacă ia un nouă, că e un perfecționist din cuvântul căruia nu e bine să ieși și cu care nu poți discuta. M-am uitat disperată la tata. Aș fi vrut să-i zică el lui unchiu-meu că nu vrem patinele, dar părea că nu aude și nu vede ce se întâmplă în jurul lui. Se muncea să-mi bage gheata stângă în picior și atât. Vară-mea nu se putea opri din plâns. La un moment dat, când a văzut că nu o ascultă nimeni, iar gheata era gata să intre, s-a agățat de pantalonii lui taică-său, implorând cu ochii plini de lacrimi în ochii lui. Într-o fracțiune de secundă, unchiu-meu și-a smuls pantalonii din mâinile ei și i-a fript o palmă peste față cu toată puterea. Vară-mea a amuțit pe loc și, cu ochii mari de uimire, și-a acoperit obrazul lovit cu amândouă mâinile.

– Nu i-s bune, Fane, i-s mici și ei, a zis tata înciudat, scoțând din piciorul meu stâng gheata care tocmai intrase și se potrivise perfect. M-am uitat la el mirată; el se uita la vară-mea cu privirea cu care s-a uitat la mine în ziua în care, printr-o crăpătură lăsată din greșeală la vedere, mi-a văzut urletul, treizeci și ceva de ani mai târziu.

Salcie

I feel her filth in my bones
Wash off my hands ’til it’s gone

Știi când era noapte și tu credeai că dimineața nu o să mai vină niciodată? De ce să crezi așa ceva? Brațele îți atârnau ca pletele unei sălcii plângătoare. Îți atârnau a plâns. Da’ ce, eu plâng cu brațele? mi-ai fi spus dacă ai fi putut vorbi. Hai, spală-te pe ochi și vino!

Some love was made for the lights
Some kiss your cheek and goodnight

Cum de ce? Pentru că dacă ți-ai ridica brațele spre cer, ar trebui să ai ochii larg deschiși. Nu-ți poți întinde brațele spre cer cu ochii închiși, gândește-te.

They’re makin’ noise in my street
My blinds are drawn I can’t see

Așa se întâmplă mereu, pierzi tot spectacolul. Tu, cu ochii tăi închiși și cu brațele tale atârnând a plâns! Parcă ești o statuie care s-a înmuiat de la căldură. Oricât te-ar remodela cineva, tot în poziția asta ajungi.

Slow it down, Angie come back to bed
Rest your arms, and rest your legs

Dacă ai ști că sălciile, de fapt, nu plâng, ai încerca să deschizi ochii?

Act like you’ve been here before
Smile less and dress up some more

Dacă ai deschide ochii, ai putea vedea că tălpile tale nici nu mai ating pământul. Ai devenit imponderabilă, iar din vârfurile degetelor a început să-ți picure seva, chiar dacă susții că ești complet acoperită de iască. Nu te ia nimeni în seamă așa, cu ochii închiși. Ești ca un orb care se laudă că a văzut prea multe.

Slow it down, Angie come back to bed
Rest your arms, and rest your legs

Odihnește-te!

And when she stood, she stood tall
She’ll make a fool of you all

Da, poți să râzi în hohote oricând, nu e ca și când n-ai mai făcut-o niciodată. Dar, dacă e s-o faci din nou, fă-o cum trebuie: nimănui nu-i plac hohotele mute.

Don’t ask for cigarettes
She ain’t got nothin’ left for you

Mai știi când era noapte și tu credeai că dimineața nu o să mai vină niciodată? Prostii. Dimineața vine întotdeauna, într-un fel sau altul, fie că ai plete de sălcii în loc de brațe, fie că tocmai ai tras din țigara pe care te-ai chinuit toată noaptea să nu o aprinzi. Era ultima, o țineai de siguranță. Era ieșirea ta de siguranță. Acum ce te faci?

I never, she never, we never looked back
That wasn’t what we were good at

Nu te uita-napoi! Tocmai ți-am spus că ai găsit ieșirea de siguranță. Gândește-te că niciodată n-ai fost bună de nimic și toți oamenii pe care i-ai cunoscut s-au născut special ca să-ți arunce adevărul ăsta în față.

And when it came to love
We were not good enough

Dar adevărul e relativ, știi doar.

Slow it down, Angie come back to bed
Rest your arms, and rest your legs

Totul e relativ.

Don’t you frown when you’re feelin’ like that
Only love can dig you out of this

Hai, ridică obloanele, împletește-ți părul, ridică-ți brațele spre cer și deschide ochii: știi că doar tu te poți salva.

Un domn nu prea bătrân de la scara vecină

am venit

Primul mort pe care l-am văzut a fost un domn nu prea bătrân de la scara vecină. Balconul nostru de la bucătărie s-a dovedit a avea cele mai bune locuri pentru spectacolul funerar care s-a desfășurat jos în ziua aceea.

am văzut

Au uitat să pună capacul la sicriu, iar eu nu știam că ies tocmai atunci și îl așteptam pe Dănuț să stăm la taclale. Dănuț era cu mine în clasă, dar asta nu ne împiedica să fim cei mai buni prieteni. La 12, când ajungeam acasă, ne schimbam de uniforme, ne prefăceam că mâncăm ceva și ne întâlneam: eu în balconul de la bucătărie, el la geamul camerei părinților lui. Balconul meu de la bucătărie făcea unghi de nouăzeci de grade cu geamul camerei părinților lui.

și am plecat

Când au ieșit, a fost prea târziu să mă retrag. Rămăsesem încremenită, privind cu stupoare, groază și curiozitate chipul vinețiu al mortului. Când mi-am dat seama că n-o să mai dorm curând din cauza a ceea ce văzusem, am fugit în casă. În ziua aia n-am mai ieșit în balcon. N-am vorbit niciodată cu nimeni despre asta, de parcă făcusem un lucru rău. Parcă o auzeam pe mama certându-mă: tu nu știi că nu e voie să vezi morti? Nu știam.

niciodată n-am rămas

Pe băiatul mortului îl chema Cristi și era cu câțiva ani mai mare ca mine. Nu știu cu câți. Era un băiat frumos. După moartea tatălui său, am început să-l ocolesc. De câte ori îl vedeam, schimbam direcția, să nu mă întâlnesc cu el, să nu trebuiască să-l salut sau să-i vorbesc. Mă gândeam că nici nu poate vorbi, așa că fugeam de durerea lui.

suficient

Sau de a mea. Să-l pierd pe tata mi se părea cel mai groaznic lucru.

să înțeleg

Între timp, au mai murit și alți oameni, însă eu nu am mai văzut niciunul. Cu toate astea, unii m-au întristat din auzite, mai ales cei tineri, copiii. Copiii n-ar trebui să moară niciodată.

că mai întâi trebuie să plec

Apoi a plecat tata. Într-o zi de vară, poate cea mai frumoasă zi de vară, cu cer înalt și galben și lumină aurie cum nu mai văzusem niciodată.

pentru a putea vedea

De câte ori mă uit în jos de la balconul bucătăriei, îl văd pe tatăl lui Cristi, primul mort pe care l-am văzut vreodată. Pe Cristi nu l-am mai văzut de mult. Nici pe Dănuț. Doar pe tatăl lui Cristi îl văd de câte ori mă uit în jos de la balconul bucătăriei. Zilele trecute am auzit că a murit și tatăl lui Dănuț, tocmai când începusem să cred că oamenii sunt nemuritori.

ce am venit

Dar oamenii chiar sunt nemuritori. Când ai văzut ultima dată un mort adevărat? Un mort pe care să nu-l plângă nimeni, pe care să nu-l vadă nimeni? Un mort despre care să nu audă nimeni? Un mort care să nu aștepte pe nimeni și la care să nu vrea nimeni să se ducă atunci când o fi timpul? Aproape niciodată.

să văd

43

Am deschis ușa și am intrat. În mijlocul holului mă așteptau toți trei, cu gurile până la urechi: T cu un buchet mare de lalele în mână, Ș cu o punguță albastră în care aveam să găsesc cea mai frumoasă brățară din lume și A cu tortul din care ieșeau aprinse cifrele 3 și 4, în ordinea asta. “Am îmbătrânit 10 ani într-unul”, m-am gândit. Anul trecut, lumânările formau 24, iar înainte de asta, ultimul tort pe care mi-l amintesc este cel din anul în care am împlinit 81 de ani, dar pe vremea aia nu se glumea cu lumânările. În spatele meu, Honey închidea ușa, victorios. Ce am făcut să merit atâta iubire? Știu că de greșit, am greșit mult, fără să vreau, fără să știu, iar unele dintre greșeli nu mai pot fi îndreptate, rămân răni pe fundul sufletelor. Poverile mele prostești pe care încă le mai car cu încăpățânare și care uneori mă apasă atât de tare că abia mai pot să respir i-au afectat într-un fel sau altul pe toți. Încă mi-e frică să fiu fericită, tocmai pentru că aș putea pierde momente precum ăsta. Și crede-mă, nu e normal să te gândești la asta când în patru perechi de ochi citești cea mai sinceră iubire. Trebuie doar să te bucuri, atât, ca să-i bucuri și pe ei cu bucuria ta.

Au trecut câteva zile de atunci, momentul ăsta magic l-am așezat lângă pomul de Crăciun al tatei și alte nestemate pe care le-am adunat de-a lungul timpului, iar aseară am înțeles: bolovanul din gura peșterii nu-și are sensul aici.

Anonimă cu fluturi și vampiri

Faptul că gândurile noastre ne poartă pe unde vor ele e binecunoscut, de aceea nu am nimic de spus în apărarea mea. Așadar, după ce am râs la o replică dintr-un film: totul a fost plătit de o persoană anonimă, a spus un personaj, noi nu cunoaștem nicio persoană anonimă, a răspuns celălalt personaj, m-am apucat să visez cu ochii deschiși și cu amănunte că sunt o scriitoare anonimă de succes.

– Liliecii sunt fluturi transformați de Dracula în lilieci, m-a întrerupt dintr-o dată T, serios, așa cum spun copiii lucrurile importante.

–  De ce? am întrebat cu cea mai sinceră curiozitate, trezindu-mă din visare.

– Ca să-i poată vedea și după ce s-a făcut vampir, pentru că îi plăceau foarte mult fluturii, a răspuns Honey cu aceeași seriozitate.

– Da, chiar! am exclamat, având revelația clară a faptului că liliecii sunt fluturi transformați de Dracula în lilieci.

Mi-a părut rău de Dracula pentru câteva secunde: cred că e greu să-ți petreci eterna moarte vie cu fluturi contrafăcuți și lumină artificială, dar decât deloc, e bine și așa. Apoi am revenit la gândurile mele și am conchis: nu o să fiu niciodată scriitoare, ci doar anonimă, ceea ce înseamnă tot jumătate de vis împlinit. Și oricum, la mine nu e pentru totdeauna.

Cele mai albastre poezii

poeziile scrise în gând
pe câte o margine zdrențuită
de emisferă dreaptă
sunt cele mai albastre poezii
care au existat vreodată:
din cauza lor,
luna e un corp ceresc contondent,
ce înjunghie pe la spate
somnul,
soarele răsare hâtru,
spoind cu poleială kitschoasă
dureri absurde,
iar tu-
tu ești un univers paralel
în care m-am aruncat atunci
când mersul înainte mi se părea anost,
închipuindu-mi că în adâncu-ți
o să-mi găsesc
leacul.