teenage l♥ve

img_20171109_105947_210-2087978534.jpg

se smulg fără grijă
copilăriei
un pegas
celest
și o selenă
nepârguită
se dau pe mâna
cupidă
a unui arcaș
neexperimentat
care gângurește
incantații
și se joacă
cu frecvențe
și intensități
și se obține
negreșit
cel mai perfect
haos
întâlnit
vreodată

Anunțuri

eter

se vede bine
de-acolo de la tine?
ne vezi pe toți?
îți amintești de mine?
ai fost plecat?
nu te-am văzut o vreme.
sau ai uitat
să te ascunzi prin crizanteme
și prin copaci, cum o făceai odată,
să simt că ești aici
ca altădată,
să îmi închipui că sunt toate bine.

se vede bine?
îți amintești de mine?
tata,
ai ochelarii la tine?

Viceversa

Am urcat treptele în grabă, liftul era blocat la etajul patru, am intrat în casă și m-am repezit în dormitor. Era seară. Am împins ușa camerei și am rămas înmărmurită. Mama puse umerașul pe care îl ținea în mână în dulap și mă privi lung. Uitasem tot ce venisem să-i spun. Un zâmbet larg i se întinse pe toată fața și din ochi îi țâșniră lumini. Întreaga față îi radia, n-o mai văzusem niciodată așa. Mama era mai degrabă rezervată, serioasă, îmbrăcată și pieptănată mereu corect. Râdea uneori, dar parcă nu din suflet, iar din ochi nu-i mai țâșniseră niciodată lumini. Mă uitam încremenită la ea. Era frumoasă, deși avea șaptezeci și șase de ani, atât de frumoasă, că mi-au dat lacrimile. S-a apropiat de mine, m-a luat de mână și m-a așezat pe marginea patului. Ar fi trebuit să-mi fie frică, până la urmă văzusem nevăzutul, dar îmi era doar sete, de parcă tot corpul meu secase brusc în fața imaginii de neimaginat. Mama mă mângâie blând pe cap și începu să vorbească cu o voce un pic supranaturală. Era tot vocea ei, desigur, dar se auzea altfel. La început, n-am înțeles ce spunea. În minte au început să-mi ruleze amintiri, unele cu sonor, altele mute, unele foarte vechi, altele mai noi, unele uitate, altele văzute din alt unghi decât mi le aminteam. Tata era prezent în toate, pentru că tata a fost mereu acolo. Tata a fost îngerul meu. Încă mai e, deși a murit de ani buni. Eu și tata am fost nedespărțiți încă din vremuri pe care nu mi le amintesc. Se juca mereu cu mine. Când eram mică, mă rostogolea ca pe o bilă până la marginea patului, mă arunca în sus, până în tavan, mă căuta ore în șir prin casă, mă dădea tare în leagăn, mă plimba pe la toți cunoscuții. Mama era mereu ocupată cu altele, nu era niciodată prezentă. Muncea mult și tot ce își dorea era ca eu să învăț bine și să fiu cuminte. Cred că știa că tata avea grijă de mine mai bine decât ar fi avut ea, așa că mă lăsase aproape cu totul în grija lui. Ea îmi dădea de mâncare și îmi verifica temele. Când am crescut și am devenit rebelă, l-am numit pe tata înger, iar pe mama am renegat-o. Nu că aș fi avut vreun drept, dar încă nu-mi dădusem seama că ea nu mă renegase niciodată și nici nu mă lăsase să mor de foame în timp ce mă căzneam să-mi proclam independența. Nici despre demonii cu care s-a luptat când era să mor n-am știut niciodată nimic. Tata venea, îmi lua mâna în ale lui, mă mângâia pe frunte și-mi spunea cu lacrimi în ochi că o să mă fac bine. Ea robotea prin bucătărie, făcea supe, ceaiuri, venea din când în când cu termometrul, îl scutura și mi-l vâra la subțioară. Când m-am făcut bine, a răsuflat ușurată și și-a văzut de ale ei. Nu i-am povestit niciodată nimic. Nu credeam că ar interesa-o. Nu avea de ce să-mi știe fricile, bucuriile. Nu voiam să știe nimic despre mine, de teamă să nu dezaprobe totul. Nu i-am spus niciodată că îmi era groază să n-o pierd. Nu i-am spus niciodată nimic și nici nu a fost nevoie. M-am uitat la ea. Am încercat să mă concentrez, să-i înțeleg vorbele. Un alt film a început să ruleze în capul meu. Într-o dimineață, pe un pat cu așternuturi albe, o fată cu păr lung și negru, împletit în două cozi groase, găsi două aripi mari, de înger. Se uită la ele, uimită, și le atinse cu teamă. De undeva, din acoperișul casei, o șoaptă coborî pe burlanul gros și ieși printre limbile de foc din sobă. Era iarnă. Poartă-le, sunt ale tale, spuse șoapta, iar fata nu înțelese de ce ar trebui să poarte ea, un om, aripi mari, de înger. Și le prinse, totuși, de omoplați și se duse la oglinda cea mare din camera de zi, se privi și se miră: deși le simțea și știa că sunt acolo, în oglindă aripile nu se vedeau. Se îmbrăcă în grabă, își puse paltonul și porni spre școală. Trecură mai bine de cincisprezece ani până înțelese al cui înger era, dar de îndată ce înțelese, i se păru firesc. Așa că mama a fost mereu ocupată cu altele: să nu cad din pat, să nu cad din tavan, să fiu găsită de tata înainte să mă sufoc în lada plină cu perne și plăpumi, să nu zbor din leagăn, să nu mor de plictiseală ascultând discuțiile interminabile ale tatei cu vreun cunoscut pe care îl vizitam, să nu mor de moarte, să-și pună aripile în dulap, pe umeraș, în fiecare seară și să și le pună la loc în fiecare dimineață. Iar eu urcasem treptele în grabă, intrasem în casă și mă repezisem în dormitor cu gândul să-i spun să nu se mai bage în viața mea. În cameră se lăsă o liniște grea. Era întuneric. Mama îmi mângâie obrazul și șopti: somnorilă, pui de somn, e dimineață, hai, să nu întârziem la școală… Am tresărit și am deschis ochii. Mama avea un zâmbet larg pe față, iar din ochi îi țâșneau lumini. Cum am putut să uit?

Octombrie în toi

Era o toamnă blândă, octombrie în toi,
În toată lumea, parcă, mai rămăsesem noi
Și ceva frunze prinse în dansul de apoi.
Era o toamnă caldă, parcă era-ntr-o joi.

O salcie și-o doamnă ce semănau leit
(Doar că în capul doamnei nu te urcai voit)
Stăteau de strajă, sure, ca stânca de granit,
Și pe aleea-ngustă se circula grăbit.

Bătrâna doamnă bună ne-ntâmpina zâmbind,
În salcie, trei vrăbii se învrăjbeau, hulind,
– Octombrie e încă frumos în ăst oraș!
Și salcia își plânse o frunză de necaz.

Toți tații din vecini făceau în beci festin
Cu struguri negri-n teasc, cu râsete și vin;
Nevestele, prin case, purtau discuții lungi
Despre copii, situații, dulcețuri, fuste-n dungi.

Copii eram doar noi și-ncă vreo doi mai mici,
Ce căutau în toamnă vara ca un arici
Cu țepii scoși de-acum, cu ceață și cu fum.
Din salcie, un dor mi se va face scrum.

Demon

img_20171013_085220_596938190085.jpg
Era o vreme când eram un demon obișnuit. Demonizam tot ce apucam, fără pretenții și fără obligații. Ziua, noaptea, oricând simțeam nevoia. Mă strecuram cu ușurință în visele oamenilor, râdeam bezmetic când tresăreau în somn, le mutam mobilele prin casă, îi făceam să audă pași și uși trântite, căutam împreună cu ei, în creierii nopții, intruși inexistenți, iar ziua, după ce toți ceilalți demoni fugeau în vârful copitelor la ivirea zorilor, sfioși ca fetele mari în noaptea nunții, cu mâinile acoperindu-și ochii și izbindu-se înspăimântați unii de alții, mai demonizam câte ceva doar așa, de plăcere. Nu-mi era teamă de nimic.
Într-o dimineață, cum stăteam eu așa, lângă un copac, și așteptam să se termine forfota celorlalți, o frunză s-a desprins și a plutit, galbenă, spre pământ. Chiar lângă mine. Era într-o vineri. 13. Am văzut-o mai întâi cu coada ochiului. M-am întors spre ea gândindu-mă că nu e interzis să demonizezi frunze în zorii zilei, fie ele și galbene, dar când să-mi revărs răutatea asupra ei, m-a apucat o duioșie de am rămas pe loc fără cea mai vagă dorință de a mai demoniza, vreodată, ceva. Am privit-o înmărmurit cum plutea, dansând, spre pământ. Încovoiată, ca și cum ar fi vrut să se cuprindă în brațe, să se salveze. Cu margini zimțat-dantelate și nervuri ruginii. Galbenă. Delicată. Și atât de singură. A durat cinci, maxim șase secunde până s-a așezat între celelalte frunze deja căzute. Când mi-am revenit, ceva mi se scurgea din ochi. Ceva cald. Se târa de-a lungul obrajilor în jos, iar în piept aveam un vortex. Mi-era frig. Am închis ochii și am rămas așa. Au trecut câteva veacuri de-atunci.

(In)compatibilitate

violeta
și tanti mariana
fac concurs;
sunt mândre de detaliile,
unele dintre ele aproape
intime,
pe care le cunosc
despre un accident rutier petrecut zilele trecute,
în care s-au pierdut
vieți.
violeta
și tanti mariana
vorbesc de parcă și-ar împărtăși una alteia
o rețetă
(atenție, urmează conținut cu caracter inadecvat,
pe care, totuși, nu-l voi reproduce aici)
de prăjitură,
asezonată cu tragicul și imposibilul
situației
incompatibile cu viața
celor rămași.
violeta
și tanti mariana,
însă,
sunt compatibile între ele:
până la urmă, ce ți-e și viața asta,
dacă nu un șir de (in)compatibilități.