Despre mine

o să mă-mpac cu gândul
că niciodată
n-o să știu tot despre nimic,
nici chiar despre tine
(ce bine
de mine)
și-o să mi-l prind
în păr
ca pe o floare
ruptă din soare
(la apus,
cu mirare);
o să-mi presar în ochi
iluzii,
să dorm
mai bine
(probabil,
de mâine),
iar pe răni
o să-mi pun
niște
sare
(pentru
purificare);
o să-mi târăsc
ființa grea
de atâta nimic
după mine
(furci
caudine)
așteptând ca într-o zi
să mai aflu
câte ceva
despre mine
(cu tine-
fără tine).

Strada Sitei

pe strada Sitei se cern suflete.

nu toate sufletele, ci doar cele care nu știu de ce pleacă.

întâi se așază unul lângă altul, sub cearceafuri albe și lămpi de neon,

în camere reci,

și se investighează minuțios,

în clinchete metalice și glume macabre

de cerberi preparadisiaci

sau îngeri postpurgatorieni,

în timp ce copiii din vecini, curioși, vor să privească moartea în ochi,

cățărați în copaci sau pe gardul de piatră,

prin geamurile mari, fără perdele,

ca să aibă ce povesti când vor fi mari.

ei nu știu că pe strada lor se cern suflete

și că au noroc că moartea e prea ocupată să se uite la ei.

în definitiv, perdelele sunt date la o parte, i-ar fi văzut clar, pe fiecare în parte,

dar asta e cu totul altă poveste.

odată stabilit motivul plecării, precum și faptul că reîntoarcerea este aproape imposibilă,

sufletele se cern în bune și rele/ albe și negre/ curate și murdare,

fără nicio altă nuanță,

și se trimit peste drum,

unde un antreprenor atent

retușează ambalaje întru posteritate:

e inestetic ca sufletele cernute în bune și rele/ albe și negre/ curate și murdare,

fără vreo altă nuanță,

să plece în ambalaje urâte sau șifonate-

ar fi ca și cum strada Sitei ar fi o stradă oarecare.

Poezie despre tine

ți-am spus în cel puțin o mie de cuvinte,
chiar dinainte să te fi iubit,
că începând din ziua fără minte,
soarele-a prins a răsări subit.

și ți-am mai spus, dar nu m-ai auzit,
că luna stă-ntr-un colț de cercevea,
ba uneori chiar pe vreun cer spuzit,
uitându-se chiorâș după perdea.

ce să mai spun de stele, dragul meu,
ele sunt toate numai o mirare
că eu și tu, că tu și eu, că eu
te-am dibuit în lumea asta mare

și-n loc să strig din fund de suflet ars:
“la naiba cu iubirea voastră crasă!”,
îmi fac culcuș în sufletul tău cald
și-ți tac intravenos când pleci de-acasă.

Vis nou

s-a născut nesortit, nedorit pe pământ,
pe pământul rotund de atâta mirare,
dintr-o nimfă și-un om oarecare
și n-a fost niciodată cu nimic mai puțin,
cu nimic mai puțin ca nimicul din care
s-a născut într-o zi fără soare.

vise mari și povești a țesut ne’ntrerupt,
a țesut ne’ntrerupt cu nestinsă ardoare,
până-n zorii răpuși de-ntristare-
zorii gri-cenușii, străvezii și pustii,
străvezii și pustii ca cenușa din care
se va naște-ntr-o zi un vis nou și avid de culoare-

și strângând îngrozit și uimit pumnii goi,
pumnii goi de orice și de vise amare,
a urlat înspre neascultare:
“visul nou din neant și cenușă născut,
din cenușă născut și avid de culoare,
va-ntrupa un destin, va fi viu ca o floare?

sau va fi tot absurd, imposibil și surd,
imposibil și surd, ideal, absolut,
ca un act de înaltă candoare?”
capul greu de-ntrebări între palme-l ținea,
între palme-l ținea ca pe-o jertfă din care,
se vor naște răspunsuri bizare:

că n-a fost niciodată cu nimic mai puțin,
cu nimic mai puțin ca nimicul din care
s-a născut într-o zi oarecare
și n-a fost niciodată mai aproape pe drum,
mai aproape pe drum de secunda în care
va cădea indolent în uitare.

Fata

Autobuzul e aproape gol. Fata mică de statură, cu o figură extrem de serioasă, ochi limpezi, păr lung și un rucsac, în care e infiptă o pancartă, în spate, se urcă din stația următoare și se așază, cuminte, lângă geam. În mână mai are o pancartă. Lumea puțină din autobuz se uită la ea cu un fel de curiozitate. Unii zâmbesc, alții încearcă să citească ce scrie pe pancartele ei. Ea știe că lumea o privește și se miră, pentru că ceea ce face ea este normal. Eu mă uit la ea cu drag. Aproape că mi-au dat lacrimile când am văzut-o așa mică, singură și serioasă, cu pancartele mari după ea. Și eu merg tot acolo și sunt mândră că merg cu ea și cu T, care abia așteaptă să strige “Hoții!” de când i-am zis că are voie. Și în emoția mea de femeie proastă între două vârste, stau și mă gândesc: cum își poate bate cineva joc de visele fetei ăsteia de a trăi fără să trebuiască să lupte pentru ceea ce luptă acum? Cum poate fi cineva atât de blazat, de plictisit, de sătul, de neinteresat de ce se întâmplă în jurul lui, de gol, încât să ajungă să nu-i pese, ba mai mult, să ia în râs tot ce se întâmplă pe motiv că nu îl afectează sau că nu îl interesează politica. De ce mai facem orice în viața asta dacă tot murim?

Coborâm din autobuz în urma ei și observ că pancartele sunt scrise și pe o parte și pe alta. O lăsăm să ne conducă spre Prefectură. T spune că la orice protest e și un șef, ăla care e mai nervos. Fata nu e nervoasă. E doar o fată cu un ideal. E doar o fată.

img_20170203_092732_329.jpg

Eleonora

Alarma începe să cânte. 5:30. E setată să se repete din zece în zece minute, așa că îi dau snooze  și adorm la loc, cu speranța ambiguă că i-am dat, într-adevăr, snooze și nu dismiss. Mă liniștesc pe deplin în momentul în care sună iar. I-am pus o alarmă frumoasă și melodioasă și, deși mă enervează la fel de tare ca atunci când suna ca sirena lui Vasile Roaită, nervii vin de la faptul că trebuie să mă trezesc, și nu de la alarma în sine. Așadar, mă liniștesc că nu i-am dat dismiss, îi dau din nou snooze și adorm la loc. Am talentul deosebit de a adormi buștean în cele zece minute dintre două alarme, așa cum am talentul deosebit de a-mi da seama, fără să mă uit la ceas, când e momentul să-i dau, fără să greșesc, dismiss.

06:00. Opresc alarma, scot cablul încărcătorului, mă extrag cu ochii închiși din brațele bărbatului care toarce ușor, sătul probabil în somnul lui de melodia suavă a alarmei mele, îmi iau papucii încă adormiți și ei și mă îndrept către baie. În momentul în care închid ușa, pisicile zgârie ușor cu gheara, de parcă le-ar fi sunat și lor ceasul din zece în zece minute în ultima jumătate de oră și de-abia acum au reușit să se dea jos din pat. Le deschid, intră una după alta. Cea mare, femela, mă salută drăgăstos, împungându-mă ușor cu capul, ăla micu’ sare ca un ied de colo-colo, apoi miaună amândouă să le deschid din nou, să iasă.

În lume nu s-a întâmplat nimic important, tocmai ce am terminat de verificat știrile. Telefonul începe să sune tare, inoportun. Mă uit la el ca la o arătare nemaivăzută: pe ecran scrie mare T, iar din poză îmi zâmbește șmecherește un tânăr blond, care aduce foarte mult cu fiul meu, T. Ce-o fi având la ora asta, îmi zic și răspund.

– La mulți ani! strigă vocea de bărbat în care vocea de copil vibrează ascunsă.

– Mulțumesc, spun îngrozită, îndreptându-mă spre oglindă.

– Am vrut să fiu primul, continuă T vesel, cu vocea împletită. Am zis să te las să faci ochi, ca să nu țipi. Râde.

Mă privesc în oglindă și nu văd nimic deosebit, poate și pentru că becul din baie e destul de slab, am tot zis că-l schimb, dar m-am luat cu altele și am uitat. La naiba, visez, îmi zic.

– Mama! strigă vocea din telefon. Mai ești?

Depărtez telefonul de ureche și mă uit iar la poză. Da, e clar, visez. Și mă îndrept spre camera copiilor. O biblioteca mare, pe toți pereții, ticsită de cărți, mă întâmpină tăcută. Rămân siderată. Ce mișto, întotdeauna mi-am dorit așa o cameră! Într-un colț, spre geam, tronează un fotoliu pe a cărui cotieră stângă atârnă un pled croșetat. Lângă fotoliu, o lampă frumoasă și înaltă dormitează de-a-n piciorulea, așteptând întunericul. Prin fereastra acoperită cu o perdea de in ce pare proaspăt luată din magazin, se strecoară niște raze incoerente de soare. Mă apropii de geam, dau perdeaua la o parte și privesc în stradă. Zarzărul de sub geam e alb, greu de flori. Mă gândesc că ieri, când m-am culcat, zarzărul de jos era tot alb, greu de zăpadă. Asta e culoarea lui, e clar, chiar dacă vara și toamna se mai îmbracă și altfel. Încerc să mă integrez în vis și răspund copilului care începuse să se impacienteze:

– Sunt aici, abia m-am trezit, încă mai visez.

– Tortul e gata? mă întreabă, redându-mi într-un fel liniștea: vis sau realitate, unele lucruri nu se schimbă niciodată.

– Sper, aștept lumânările, ai zis că te ocupi, îi spun în glumă, sperând să aflu ce se întâmplă.

– M-am ocupat deja. O să ai o surpriză, nu-i ușor să faci rost de șaizeci de…, dar o dată face omu’ șaizeci de ani, deși, fie vorba-ntre noi, arăți de maxim patruzeci și doi.

Poate pentru că atâția am, îmi spun în gând, în timp ce, cu voce tare, întreb sugrumată de emoție, simțind cum mă lasă picioarele sub greutatea unei bănuieli absurde:

– Șaizeci de…?

– De primăveri, evident, zice micul T râzând, în timp ce eu mă gândesc oarecum ușurată: înseamnă că a trecut clasa a doua din moment ce are bani să ia șaizeci de… Cum l-oi fi convins să învețe tabla înmulțirii?

În ureche îmi sună un alt apel. Pe ecran scrie mare A.

– Mă sună frate-tău, vorbim mai târziu.

Ne luăm la revedere și îi răspund celuilalt.

– Mama, poți s-o iei pe Eleonora de la grădiniță? începe el direct. Ș are o ședință și io-s la dracu’-n praznic.

Eleonora! Gândul îmi fuge la profa de engleză cu care A a făcut trei ani, când era în școala generală. O femeie minunată, înaltă, suplă, hipioată, care l-a pus să citească la greu. Asta era tot ce făceau, citeau. Poe era printre preferații ei. Se pare că povestirile l-au marcat într-un fel mai profund decât mi-am imaginat.

– Mama, m-auzi?!

– Aud, aud, o iau. Mă gândeam să văd cum fac cu…

– Pup, hai că vorbim mai târziu, că mă grăbesc.

Într-adevăr, vis sau realitate, unele lucruri nu se schimbă niciodată. Nu îmi fac probleme, sunt convinsă că sunt într-un vis și, deși mă sperie ca dracu’ faptul că aș putea avea șaizeci de ani, curiozitatea învinge teama și pornesc spre bucătărie. Observ că aici nu s-a schimbat nimic și pun de cafea. Telefonul cântă iar, cumva agitat. Figura serioasă a lui A mă privește cu ochi adânci din poză. S-a tuns, îmi zic în timp ce răspund.

– Scuze, la mulți ani, am uitat să-ți spun. La mulți ani și din partea lui Ș.

Aș fi putut jura, atunci când A avea 16 ani și Ș 15 și aveau o relație secretă de care știa toată lumea în afară de părinții ei, că, dacă vor ajunge să se căsătorească, așa cum plănuiau, noră-mea și cu mine vom avea o super relație. Acest “la mulți ani și din partea lui Ș” suna altfel. Ce s-o fi întâmplat? E clar că visul ăsta e despre temerile mele. Mereu mi-am privit viața alergând pe lângă mine și lăsându-mă în urmă. De exemplu, pe la patruzeci de ani mă simțeam de douăzeci și cinci, uneori chiar de mai puțin. Dacă nu ar fi trebuit să fiu o mamă responsabilă, sigur aș fi ars-o vânând iluzii. Dar, revenind la Ș, A spunea despre ea, tot pe vremea când avea 16 ani, că îmi seamănă foarte mult. Poate și de aici impresia că o să ne înțelegem bine. Chiar n-aș vrea ca vreo aiureală de-a mea să fi stricat prietenia. Pe de altă parte, atâta timp cât aveam acces la Eleonora, situația nu putea fi gravă.

Eleonora!

Plec spre birou. Mi-am băut cafeaua sperând să mă trezesc, am făcut un duș mai mult rece, sperând să mă trezesc, m-am îmbrăcat cu niște haine pe care nu le recunosc ca fiind ale mele și am verificat anul scris pe calendarul din bucătărie. 2034. Nu știam că pot să socotesc în vis. În timp ce cobor scările,  descopăr în buzunarul hainei o cheie de mașină. O scot, mă uit la ea și ies prin spate, în parcare. Apăs butonul de pe cheie și un Volvo 264 gri-albăstrui metalizat, precum cerul într-o după-amiază de duminică, când plouă și stai în casă privind pe geam și gândindu-te la viață, țiuie a răspuns. Taaaaare! Mașină din ’74 cu cheie autocomandată! Mă urc în mașină și pornesc la drum, de parcă aș fi condus toată viața. O fi visul ăla în care visez că deși n-am permis și nu știu să conduc, conduc, totuși. În visul ăla mă tem să nu mă prindă poliția, dar în ăsta văd că nu. Îmi trece prin cap că, dacă e ziua mea, ar trebui să duc niște prăjituri la birou. Mă uit la ceas: 7:39. Sigur n-au deschis la cofetărie. Virez dreapta, mă descurc în traficul aglomerat de dimineață ca nimeni alta, parchez lângă trotuar ca și când aș avea centura neagră la parcarea laterală și intru în curte. Niște oameni necunoscuți și destul de bătrâni mă salută, pe unul dintre ei mi se pare că-l cunosc, dar nu știu de unde să-l iau, le răspund la salut, intru în clădire, urc treptele până la etajul al doilea fără să obosesc și intru în birou. Colega mea Violeta, gheboșată, cu proteza într-un pahar și mijlocul încins cu un brâu gros, scrie într-un registru. Ridică ochii brusc și râde cu toată gura fără dinți. Ce naiba, femeie, ești cu șapte ani mai tânără ca mine, îi zic în gând privind-o cum se muncește să iasă de după birou.

– Laaaaa muuuuuulți aaaaani! cântă ea peltic și afon, pupându-mă fără buze pe obrazul drept.

Îi mulțumesc, aruncându-i un zâmbet nesigur și mă bucur că-mi sună din nou telefonul. Mă retrag în biroul meu și răspund.

– La mulți ani, moț, îmi zice mama cu vocea împuținată.

– La mulți ani și ție, mămucă. Ce faci, cum te simți?

– Am fumat o țigară și am zis să te sun, c-oi fi ajuns la serviciu deja.

Mă bufnește râsul. Conform calendarului din bucătărie, mama are nouăzeci și patru de ani și tocmai a fumat o țigară. Mă ia la dădăcit și-mi spune să trec să-mi iau cadoul când ies, că nu ajunge diseară, că ș-așa nu mănâncă dulce și nu poate să urce scările. Bănuiesc că vorbește despre tortul cu cele șaizeci de… și, gândindu-mă că am chemat-o și că, probabil, vin și copiii, îi spun că trec să o iau cu cadou cu tot.

Închid telefonul și mă minunez ce lung și detaliat e visul ăsta. Numele Eleonora mă bântuie în continuare și-mi trece prin cap că, vis-nevis, tare aș vrea să-mi văd nepoata. Telefonul sună din nou și din poză îmi zâmbește, dintr-un semiprofil în penumbră, Ș.

– Salut, ce faci? mă ia la-ntrebări veselă.

– Încerc să fac rost de niște prăjituri, s-au anunțat colegele  în vizită.

– Aaaaa, mare chef, mare!

– A, nu, nu cred, Violeta moțăie cu proteza în pahar, iar eu tocmai am descoperit că sunt deja bătrână.

– Cine, tu? Niciodată! Arăți de maxim patruzeci și doi de ani.

– Ești o scumpă.

– Auzi, te-a sunat A? Poți să mergi după Eleonora?

De fiecare dată tresar la auzul numelui ăstuia. Îi promit că merg și mă asigură că ne vedem diseară, cu cățel, cu purcel. Nu știu unde e grădinița copilei, dar mă liniștesc la gândul că relațiile sunt așa cum am visat. Mă hotărăsc, totuși, să fac o încercare de… Dar nu chiar acum, îmi spun în timp ce răspund la telefonul care cânta de zor, ca un corist înainte de spectacol.

– Honey, de ce nu m-ai trezit?

– Că dormeai, honey.

– Am vrut să mă trezesc, să-ți spun la mulți ani înainte să pleci.

– Nu-i bai, vin înapoi. Da’ ia zi, tu știi câți ani am eu?

– Nu contează câți ai, important e că arăți de maxim patruzeci și doi.

Ce aveți, frate? Mă uit la poza apelantului și constat că e aceeași pe care o știu. Curios, presupunând prin absurd că au trecut atâția ani.

– Trimite-mi o poză cu tine, te rog, ca să am, să țin minte cum arătai tu azi, când îmi ziceai la mulți ani.

Oricum, speranța mea că m-ar putea lămuri cineva cu privire la ce se întîmplă s-a spulberat precum memoria Violetei, care mă întreabă candid, cu toți dinții proaspăt puși la loc, dacă știu că vin fetele pe la zece.

– Da, știu, mi-ai zis când am venit, fug după prăjituri.

În timp ce conduc ca un maestru, mă gândesc că, dacă tot e vis, ar fi fost frumos să mai fie și tata, să aibă și el nouăzeci și șapte de ani și să bea vin în timp ce mama povestește de problemele pe care le-a avut când era tânără și lucra la fermă. Sau orice altceva. Ea să povestească pufăind din țigară, el s-o aprobe, sorbind din paharul cu vin.

Iau prăjituri și-mi aduc aminte de Eleonora. Pun mâna pe telefon și-l sun pe T.

– Ai timp să mergi după Eleonora?

Numele ăsta devenea din ce în ce mai viu.

– Am cinci pisici și un câine la prânz și Dan nu e azi. Dacă mai vin și neprogramați, îți dai seama.

Îmi dau seama și ochii mi se umplu de lacrimi. Pe vremea când eu aveam patruzeci și doi de ani și el opt și strângea toate pisicile din cartier și nu voia să învețe nimic, visa să se facă medic veterinar.

Mă întorc la birou. Fetele mă așteaptă de vreo zece minute, care mai de care mai pomădate, parfumate și ridate. Mi-a venit să mă mir, dar am tăcut, urmărind fascinată filigranul de riduri din jurul ochilor lor, în timp ce se apropie să mă felicite și să-mi spună că arăt de patruzeci și doi de ani. În timp ce sporovăie cînd într-o limbă, când în alta, pentru că, vis sau realitate, unele lucruri nu se schimbă niciodată, mă uit să văd dacă honey mi-a trimis poza. Mi-o trimisese. Dau să o descarc. Cerculețul verde se învârte în gol, în centrul pozei neclare. Încerc de câteva ori fără succes și las telefonul din mână. Oricum, dacă nu mă trezesc, așa cum preconizez, îl văd acasă.

Mă uit la ceas. Mai sunt aproximativ două ore până când trebuie să merg după Eleonora. Ce bine că e primăvară, ieri am mers prin nămeți și prin ger după T, la școală. Ieri eram relativ tânără, iar afară era iarnă, azi sunt relativ bătrână, iar afară e primăvară. Zâmbesc în gând gândului și îmi privesc mâinile. Am unghiile date cu lac incolor, ca de obicei și inelul de acum o sută de ani pe deget. Mă uit la mâinile colegelor mele și le văd zbârcite, deși toate sunt mai tinere ca mine. Chiar, unde o fi Gizzi? Nu aia din cântecul lui Gyuri Pascu, ci aia care e colegă cu mine. Ea e singura mai mare decât mine. Întreb, iar fetele mă privesc șocate, amuțind brusc. Îmi dau seama că am făcut o gafă și, ca să nu par cum sunt, zic:

– Era retorică întrebarea, mi-ar fi plăcut să fie și ea aici.

– Vrei să o chemăm?

Nu mai știu ce să zic, pesemne am făcut-o și mai lată. Zâmbesc în timp ce mă strofoc să scot ceva care să dreagă situația sau să mă trezesc. Deja e absurd. Tac.

– De când v-ați certat, continuă una dintre colege, n-am mai inclus-o.

Aha! M-am liniștit. N-a murit, doar ne-am certat.

– Păi cred că e timpul să ne împăcăm, spun veselă. Violeta, sun-o, te rog, și spune-i să vină până sus.

Violeta pleacă gheboșată, mângâindu-și șalele prin brâul gros. Văd că i-a priit căsnicia, chițăie un gând răutăcios, în timp ce privirea îmi cade pe fereastra care se tot întunecă și se tot luminează, ca și când soarele joacă leapșa cu norii. Ciudat e că lumina e ireal de puternică, iar întunericul neverosimil de întunecat.

Deodată se face liniște, o liniște mormântală. Mă uit la fete, toate sunt înlemnite, cu privirea țintă la ușă. Mă întorc și văd în cadrul ușii un scaun imens cu rotile în care șade țanțoșă o doamnă foarte bătrână, proaspăt coafată și cu unghiile lungi și roșii.

– V-am zis de atâtea ori să nu vă mai prind că faceți chef la serviciu! Nu de-aia vă plătesc. Mâncați prea mult, beți prea mult, sunteți grase! Sper că nu mai faceți copii acum!

Se întoarce și pleacă nemulțumită. Fetele se relaxează și încep să râdă. Faptul că o să le taie câte o sută de lei din salariu nu le mai afectează, se pare. Îmi sună telefonul. A, cu ochii lui adânci, îmi reamintește să iau copilul de la grădiniță și mă întreabă la ce oră a rămas să ne întâlnim diseară. Îi răspund convinsă că la șase și renunț să mă întreb dacă e adevărat și de unde știu. Probabil că așa e, dacă așa am zis. Le spun fetelor care nu se mai lăsau duse că trebuie să plec o jumătate de oră, ele îmi spun că mă așteaptă.

– Vino și cu Eleonora, îmi spune Violeta, căreia îi plac copiii și mereu și-a dorit trei. După cum arată, mă îndoiesc că i-a avut. Poate mă înșel, dar oricum  nu contează dacă Violeta are copii în vis sau nu. Sper să țin minte visul ăsta, că am ce povesti. Îmi iau geanta, eșarfa foarte frumoasă pe care mă tot felicit că mi-am luat-o de când am descoperit-o azi-dimineață și plec.

În față, unde lăsasem Volvo-ul, aștepta o Broscuță din ’49, din aceea cu luneta covrig. E roșie ca Matilda, Broscuța pe care am avut-o la un moment dat – un model din 1956 cu acoperiș decapotabil. Fluier admirativ, un pic mirată de detaliile pe care le cunosc despre mașini, scot telecomanda din buzunar, mă urc la volan și pornesc gândindu-mă ce fain e să-ți vezi visele cu ochii.

Într-un sens giratoriu, un panou publicitar mi-l arată pe tata zâmbind, cu părul numai valuri de cârlionți și ochi calzi. Tata la vârsta la care se făcea copil și se juca cu mine, făcând-o pe mama să creadă că are doi copii. Înconjor sensul giratoriu cu inima bătând nebunește, dar când ajung iar în dreptul panoului, mă izbește o reclamă colorată la pastă de dinți. Mi s-o fi părut, îmi zic în gând un pic dezamăgită, și mă încadrez pe prima ieșire. Mă minunez încă în sinea mea că știu ce fac cu mașina, o iau pe prima la dreapta, apoi prima la stânga și iar prima la dreapta și opresc în fața grădiniței. Pe trepte stă întins, sprijinit într-un cot și cu capul bălăngănindu-i-se ciudat, bețivul din coșmarul meu de acum treizeci și nouă de ani. Sau de acum cincizeci și șapte, având în vedere în ce zi ne aflăm. Fără să vreau, inima mi se face cât un purice și, oricât aș încerca să mă comport ca un om matur, copilul speriat din mine nu-mi dă pace. Îmi iau inima în dinți și dau să sar peste bețiv, ca acum mulți ani, iar el, ca și când ar fi o jucărie care face repetitiv un singur lucru, mă apucă de picior. Dau să țip, nu pot, mă uit în jos, spre el, capul i se bălăngăne hidos în continuare, îmi smulg piciorul, el începe să râdă sinistru, eu cad în genunchi și nu mă mai pot ridica, mă târăsc așa câțiva metri, apoi cad în gol de pe singura treaptă pe care mă urcasem. Inima îmi bate tare și mă gândesc că e doar un vis, e doar un vis, altfel de ce s-ar succede unul după altul toate coșmarurile vieții mele? Încerc să mă concentrez, dar nu mai știu unde sunt și ce caut acolo. Telefonul începe să sune în buzunar, răspund fără să mă uit pe ecran și vocea blândă a tatei mă întreabă:

– Ai luat-o pe Eleonora?

Mă uit îngrozită spre intrarea în grădiniță. Bețivul a dispărut, dar eu tot nu mă pot ridica în picioare. O iau târâș spre ușă, urc cele două trepte în patru labe, deschid, mă ridic cu greu, ținându-mă de clanță și pornesc spre ușa clasei lui T, de pe vremea când T era la grădinița asta. Deschid ușa și mă uit înăuntru. Educatoarea lui T, o doamnă rea, în pragul pensiei, rânjește la mine și îmi spune bucuroasă că Eleonora a fost luată de tata. Un fior rece îmi trece pe șira spinării, ies și mă duc în altă clasă. Acolo, educatoarea lui T, o doamnă rea, în pragul pensiei, rânjește la mine și îmi spune că Eleonora a fost luată de tata. Ce naiba se întâmplă? Telefonul sună iar, răspund aproape țipând.

– Am uitat să-ți spun, am luat-o eu pe Eleonora, zice tata.

Trebuie să mă trezesc! urlu în mine și alerg spre Broscuța care între timp s-a transformat în Dacia galbenă a tatei, Șofronica. Pornesc, trec pe lângă blocul mamei, arunc un ochi la etajul cinci, mama fumează în balcon. E bine, îmi spun cu un oarecare sentiment de liniște, unele lucruri nu se schimbă niciodată. Accelerez în timp ce mă gândesc încotro s-o iau și cum să-i spun lui A că pe fii’-sa a luat-o tata. Observ că se întunecă și mă uit la ceas. Cât timp o fi trecut? E doișpe și-un sfert. Ciudat, mă gândesc, poate ar trebui să mai încerc o dată, lucrurile par a se fi calmat. Virez spre grădiniță, dar mă pomenesc în sensul giratoriu în care îl văzusem mai devreme pe tata. De data asta, panoul înfățișează o poză de-a mea, lângă care scrie cu litere zglobii: “Arăți de maxim patruzeci și doi de ani!”

Mă bușește râsul și râd aproape isteric până rămân fără aer, apoi inspir adânc și îl sun pe A. Roboțica îmi spune că e indisponibil. Încerc să o sun pe Ș. Aceeași roboțică îmi spune că e indisponibilă. Ocupată mai ești, îi spun în gând roboțicii și pornesc spre serviciu, gândind logic: presupunând că suntem într-un vis, e totul ok, indiferent ce se întâmplă; dar dacă nu suntem într-un vis, există o singură posibilitate: am luat-o razna, ceea ce înseamnă că indiferent ce se întâmplă, e totul ok. Aș mai avea o variantă, dar telefonul care sună iar îmi încurcă șirul gândurilor. Prietena mea, Mia, începe să-mi cânte ca-n fiecare an:

– Astăzi e ziua taaaaa…

– Știi că fac șaizeci de ani? o întrerup.

– Normal că știu, dar arăți de maxim patruzeci și doi. Când fac și eu șaizeci, ne mutăm la A în piscină, cu câte un Martini într-o mână și o țigara în cealaltă.

Râdem, iar eu mă gândesc că nu cred că A o să ne primească la el în piscină, presupunând că are una, de vreme ce tocmai i-am pierdut copilul. Constat că mă învârt de vreo cinci minute în același sens giratoriu. Arunc un ochi la panoul publicitar și văd un copil căruia nu reușesc să-i disting trăsăturile. Eleonora, mă gândesc. Mă uit la ceas: șase jumate seara. Mă încrunt nedumerită: între timp se luminase la loc și nu aveam cum să stau șase ore în sensul giratoriu. O iau spre casă, în speranța că găsesc acolo pe toată lumea, inclusiv pe Eleonora. Ajung exagerat de repede, de parcă timpul se comprimă și se lungește după bunul lui plac, urc în grabă scările, deschid ușa și intru. Înăuntru, întuneric beznă. Aprind lumina în bucătărie. Chiuveta plină cu farfurii, pahare, lingurițe și alte minunății strigă la mine că am ratat cheful cel mare. Scot telefonul din buzunar: 149 de apeluri ratate. În dormitor, bărbatul meu doarme dus, cu spatele la mine. Dau să aprind lumina să-l văd, dar mă gândesc să-l las să doarmă. Dacă e să fie vis, oricum nu contează cum arată acum. Mă spăl pe întuneric, întrucât becul din baie s-a ars, în sfârșit, și mă bag în pat. Adorm și încep să visez de la cap la coadă tot ce s-a întâmplat în ziua în care am împlinit șaizeci de ani. Singurul lucru diferit e că în camera copiilor doarme Eleonora, iar eu știu lucrul ăsta, așa că intru în casă fără zgomot și mă duc să văd dacă e învelită. E cu spatele la mine, îmbrăcată în niște pijamale portocalii de-ale lui A de când era mic, cu părul negru și lung și cu pătura aruncată de pe ea. Mă aplec asupra ei încet, să îi văd fața, dar părul și întunericul o acoperă. Îi dau cu blândețe părul la o parte, în timp ce alarma începe să sune. E 5:30. Sar din pat și mă reped în camera copiilor. Paturile suspendate sunt la locurile lor, iar hainele aruncate peste tot îmi spun că lucrurile sunt cum trebuie să fie. Becul din baie nu e ars, iar telefonul spune că suntem în 2017. Mă uit în oglindă și încep să râd: chiar arăt de patruzeci și doi de ani. Răsuflu ușurată, deși sentimentul că îmi lipsește ceva nu-mi dă pace. Pornesc spre bucătărie. În hol calc pe ceva moale, ca o batistă. Privesc în jos și constat că asta și e, o batistă albă cu inimioare negre și dantelă roșie pe margine. O ridic, o despăturesc și dau să leșin: pe un colț scrie frumos, brodat, “Eleonora”.