Inspectorul

Inspectorul privea încruntat, prin ochelarii sobri cu ramă neagră, hârtiile din faţa lui. De cealaltă parte a mesei, într-un fotoliu mare de culoarea cafelei cu lapte, stătea cam într-o rână un urs polar de pluş. Părea plictisit aşa cum îl fixa pe inspector cu ochi de mărgele negre şi un fel de zâmbet voios întipărit pe faţa de urs. Inspectorul îl văzuse când intrase, dar îl ignorase cu desăvârşire, până când, simţindu-se fixat, începu să-i arunce priviri scurte şi din ce în ce mai intrigate la intervale regulate de timp. Ursului păreau că i se ridică colţurile gurii cu fiecare privire a inspectorului, fapt care începu să-l enerveze cumplit pe acesta din urmă. Venise să controleze actele din ultimul an ale unei mari fabrici de jucării şi nu putea fi perturbat în activitatea sa de un urs, fie el şi de pluş. Îşi întoarse scaunul astfel încât să nu mai fie cu faţa spre urs şi continuă să răsfoiască dosarele stufoase. Toate păreau la locul lor, când deodată surprinse cu coada ochiului o mişcare. Întoarse privirea spre locul cu pricina şi văzu plin de uimire cum ursul polar din fotoliul mare de culoarea cafelei cu lapte îi întinde tacticos o cafea cu lapte într-o ceşcuţă delicată, din porţelan alb, pe o farfurioară aşijderea, ce păreau că fac parte din serviciul de cafea al mamei sale.

– Mulţumesc, bâigui inspectorul, dar nu beau cafeaua cu lapte. Luă, totuşi, farfurioara cu ceşcuţa din laba ursului şi le puse pe masă, apoi, scuturând din cap ca să-şi alunge senzaţia de aiureală ce-l cuprinse, îşi continuă inspecţia.

Ursul păru nemulţumit, aşa că se ridică din fotoliu şi se aşeză pe un colţ de birou, picior peste picior. Inspectorul încercă din răsputeri să nu-şi ridice privirea şi chiar reuşi preţ de vreo trei secunde, apoi sări în picioare, strigând:

– Este inadmisibil! Aşa ceva nu se face, aşa ceva înseamnă obstrucţionarea activităţii unui organ de control şi voi amenda acest comportament!

– Chill, man, zise ursul aşezându-se mai bine pe colţul mesei şi sorbind graţios din cafeaua cu lapte pe care inspectorul o refuzase. Do your thing…

Inspectorul îl privi cu un fel de groază amestecată cu o uimire de nedescris: ursul nici măcar nu vorbea româneşte, ceea ce făcea comportamentul lui cu atât mai inacceptabil. Îi trecu, chiar, prin cap să ursul era doar un costum în care se ascundea cineva, ca să-i distragă atenţia de la neregulile pe care urma să le găsească, aşa că începu să se holbeze înadins la toate cusăturile, îmbinările şi posibilele fermoare ale ursului, dar nu găsi nimic care să-i confirme bănuiala. Se aşeză la loc pe scaun şi încercă să se concentreze la acte. Ursul începu să fredoneze încet un cântec. Inspectorul se foi pe scaun, stânjenit. Ursul continuă să fredoneze, nestânjenit. Inspectorul îşi notă în agendă câteva lucruri, apoi, întorcându-se spre dosarul cu acte, dădu peste cafeaua cu lapte care zbură cu tot cu farfurioară şi ceşcuţă, împrăştiindu-se şi spărgându-se pe podea. Inspectorul tresări speriat, în timp ce ursul continuă să cânte.

– De ajuns! strigă din nou inspectorul, sărind din nou în picioare.

Ursul tăcu, îndreptându-şi mărgelele negre spre el, însă cântecul continuă în mintea inspectorului, ca şi când ursul l-ar fi fredonat în continuare. Pe masă, în locul din care zburase cafeaua cu lapte cu tot cu farfurioară şi ceşcuţă, o altă cafea cu lapte într-o ceşcuţă albă de porţelan, aşezată pe o farfurioară aşijderea, aştepta înspumată. Inspectorul îşi luă capul în mâini, încercând să-şi pună ordine în gânduri, dar cântecul fredonat mai înainte de urs îi cânta acum în cap cu glasul mamei sale. Cu coada ochiului surprinse din nou o mişcare. Îşi îndreptă privirea spre locul cu pricina şi văzu cum mama sa, cu o mătură şi un făraş în mână, strângea cioburile de pe jos. Se uită cu stupoare la ursul care nu se mişcase de pe colţul lui de birou, apoi ţâşni pe uşă afară. Inima îi bătea să-i spargă pieptul şi broboane mari de sudoare îi acoperiră fruntea. Se opri într-o toaletă, se spălă cu apă rece pe faţă şi îşi privi în oglindă chipul livid. Încercă să se liniştească şi ieşi în holul larg. Privi în stânga şi în dreapta. Niciun zgomot nu venea de nicăieri, ca şi când clădirea ar fi fost goală. Deschise o uşă la întâmplare, încercând să găsească pe cineva, să se scuze că a intervenit ceva şi să plece de acolo. În încăpere, de pe un colţ de masă, ursul polar de pluş îi indică cu o mișcare a capului biroul de alături. Inspectorul închise uşa şi o deschise pe următoarea. Pe colţul mesei, acelaşi urs polar de pluş îi indică cu o mișcare a capului biroul de alături. Inspectorul privi holul ce părea dintr-o dată nesfârşit şi o luă la fugă de-a lungul lui. Alergă preţ de un minut, până când în faţa lui apăru brusc o uşă ce părea că sfârşeşte holul. Dădu buzna pe ea şi nimeri în vechea cameră de oaspeţi din apartamentul în care copilărise. În cameră era semiîntuneric, dar el distingea clar conturul mobilelor de odinioară. Pe fotoliul de lângă fereastră stătea cineva, însă inspectorul nu reuşi să distingă cine. Dădu să iasă din cameră, când vocea mamei sale îl apostrofă:

– Uite ce ai făcut, dacă nu eşti atent!

Inspectorul se opri încercând să străpungă semiîntunericul cu privirea. Ursul îl bătu pe umăr și îi făcu semn să tacă. Inspectorul amuți și se dădu câțiva pași înapoi. De undeva, de jos, se auzi un țipăt ascuțit, însoțit de un pufăit. Inspectorul se uită într-acolo, se aplecă și ridică un trenuleț de lemn ce țiuia și pufăia nervos din toate încheieturile.

– Mama ta are dreptate, chiar nu ești atent deloc. Am fost jucăria ta preferată și acum mă calci în picioare, se jeli trenulețul.

Inspectorul scăpă trenulețul din mână, îngrozit, și vru să fugă, însă ușa pe care intrase dispăruse ca prin farmec. Privi spre locul unde părea să fie fereastra, dar și acesta părea zidit. Totuși, pe undeva intra un strop de lumină, de vreme ce distingea, cât de cât, ceva. Se apropie de fotoliul din care se auzise vocea mamei sale și miji ochii, să vadă mai bine. Ursul polar de pluș stătea în fotoliu, picior peste picior, tricotând de zor.

– Come on, man, have a cigar, îi spuse, indicându-i cu o mișcare a capului ceva de pe măsuța de alături.

– Nu fumez, răspunse inspectorul.

– A glass of wine, maybe? insistă ursul.

– Nu beau, răspunse inspectorul.

– You don’t smoke, you don’t drink, you’re nothing, spuse ursul dezamăgit.

Inspectorul privi roată prin încăpere, încercând să găsească o ieșire. De pe canapeaua din fundul camerei se auzi un foșnet. Miji ochii într-acolo. Un domn încerca din răsputeri să deschidă fermoarul rochiei mamei sale.

– Nu te uita așa, îl apostrofă mama. Tatăl tău a plecat și nu se mai întoarce. Sunt și eu om, trebuie să trăiesc.

Își simțea gura uscată. Aerul devenise de nerespirat. Începu să se clatine pe picioare. Mama sa se ridică de pe canapea și deschise larg fereastra ce până atunci păruse zidită. O lumină albă pătrunse violent în încăpere, orbindu-l. Își puse mâna streașină la ochi și o văzu pe mama lui urcându-se pe pervazul ferestrei. Vru să se repeadă într-acolo, dar nu se putu mișca. Vru să strige, dar din gât nu ieși niciun sunet. Femeia stătu câteva clipe pe pervaz, nemișcată, apoi își desfăcu brațele și plonjă în gol. Inspectorul tresări violent și, cu un icnet scurt, se ridică în șezut. Era nădușit și inima îi bătea nebunește. Întinse mâna și își luă ochelarii de pe noptieră. Și-i puse la ochi și privi în jur. Ceasul de pe noptieră arăta ora 05:47. Afară se luminase deja.

– Chill, man, își șopti, a fost doar un vis.

Se ridică din pat, își făcu o cafea neagră și își deschise agenda electronică. Ridică uimit din sprâncene. La ora nouă trebuia să ajungă în capătul celălalt al orașului, chiar pe strada unde locuise cu mama lui, până pe la 9 ani. Avea de controlat actele din ultimul an ale unei fabrici de jucării. Nu mai fusese acolo de atunci, dar știa că toate casele și blocurile vechi din zonă fuseseră demolate pentru a se construi o mare platformă industrială. Privi îngrozit spre trenulețul de lemn ce fusese jucăria lui preferată în copilărie și care acum trona, ornamental, pe o etajeră. Reușise să-l ia cu el atunci când fusese dus la orfelinat, după sinuciderea mamei lui.

Reclame

Din cauza Otiliei mele

Din cauza Otiliei mele, am crezut că învățătoarele sunt niște fluturi cu păr castaniu și lung, ochi căprui și blânzi, mâini cu degete subțiri și frumoase și voci calde, așa că atunci când am întâlnit oameni meschini cu ochi răi, voci ascuțite și mâini cu degete butucănoase pe post de învățătoare, am strâns din dinți și m-am gândit că undeva trebuie să fie o greșeală.

Din cauza Otiliei mele, am crezut că învățătoarele, pe lângă faptul că sunt niște fluturi, iubesc gramatica și copiii, oricum ar fi ei, și au mereu la ele o riglă mică de lemn cu care subliniază subiectele, predicatele, atributele și complementele, așa că atunci când am întâlnit învățătoare fără riglă și fără iubire, am strâns din dinți și m-am gândit că undeva trebuie să fie o greșeală.

Din cauza Otiliei mele, am crezut că învățătoarele, pe lângă faptul că sunt niște fluturi și iubesc gramatica și copiii, știu să dăruiască un semn de carte, o părticică din sufletul lor și un pulover liliachiu care era al lor, dar ție îți plăcea atât de mult că nu-ți mai luai ochii de la el, așa că atunci când am întâlnit învățătoare fără suflet, îmbrăcate în culori țipătoare și care nu aveu nimic de dăruit, am strâns din dinți și m-am gândit că undeva trebuie să fie o greșeală.

Din cauza Otiliei mele, am crezut că am înțeles totul greșit și am acuzat-o de înșelătorie, i-am ascuns rigla mică de lemn, i-am uitat privirea blândă, vocea caldă și puloverul liliachiu și m-am gândit că am îndreptat greșeala.

Apoi, într-o după-amiază de început de vară, când cerul ba se întrista, ba se bucura, am văzut un fluture cu păr castaniu, ochi căprui și blânzi, mâini cu degete subțiri și frumoase și voce caldă și am știut că toate astea sunt din cauza Otiliei mele.

Pasaj

Am coborât în pasajul de sub calea ferată, care a fost special construit ca să despartă cartierul copilăriei de cartierul maturității mele, apoi am urcat treptele. În capul lor, pe marginea de beton, stătea o țigancă. De cum dă căldura și până dă frigul, acolo stă mereu câte o țigancă, tot alta, cu câte trei fire de verdeață de vânzare. A smucit spre mine un snop mov și-o privire neagră-tăciune și a zis: ia, frumoaso. Mirosea a levănțică și avea sufletul alb și luminos, ca o noapte de iarnă în care ninge cu fulgi mari. Îi ieșea prin ochi. Mi-a fost ciudă că am plecat fără bani la mine. Mi-am smuls privirea din ochii ei și am lăsat-o în pământ, ca atunci când vezi un lucru neașteptat și îți dai seama că te holbezi și că nu-i frumos să te holbezi. Putea să aibă urzici, sau leuștean, sau ochii stinși. Dar nu, ea avea privirea neagră-tăciune și sufletul alb-luminos, iar în mâna ce-o smucise către mine avea levănțică. Am trecut de ea cu ochii în pământ și, după vreo douăzeci de pași, m-am uitat peste umăr. Se întorsese spre mine și arunca din sufletul alb cu tăciuni aprinși.

Soarele-n cireș

Soarele se urcă de cu vară-n cireș,
arzând aprig de dor dup-o gură de apă,
ce lucea în găleata uitată-n pridvor,
lângă lampă,

Căci zărise-ntr-o zi, cam pe când apunea,
o cămașă de in, tulburând apa toată,
și sub ea, trup mlădiu. Și un chip ivoriu,
și o gură granată.

Și-și prindea părul ghem, și-și lăsa părul val,
și-l privea drept în ochi, amăgind zarea toată,
și intra din pridvor, și-o căta-n ochi de geam,
nestemată.

O găsea-n câte-o zi, o pierdea deseori,
se-ascundea după nori, se trezea mângâiată
de o rază și-un vis niciodată visat de a fi doar a lui
viața toată.

Și trecuse, așa, toată vara-n cireș,
pârguind trupul cald sub cămașa voalată,
până ce vântul colbul prinsese-a-l vrii
într-o horă-ntomnată.

Iar când toamna veni și când frunza șopti:
haina grea s-o îmbraci și să uiți vara toată,
se-aruncă printre crengi de cireș pustiit,
în ogradă

Și-ngrozit el văzu cum o umbră de corb
se lungi pe pământ, alungându-l pe poartă,
și pe ea ferecând-o cu ivăr de fier…
Soartă spartă!

Și privi printre drugi, tot mai palid la chip,
înc-un timp ce trecu ca o ploaie de vară,
căci din zi rămăsese ce noaptea lăsa:
grea povară.

Și-ntro zi se pierdu în al iernii neant,
arzând aprig de dor dup-o gură de apă,
ce-nghețase-n găleata uitată-n pridvor,
lângă lampă.

Self-Destruction

Copil fiind,
pândeam ore în șir zgomotul liftului,
cu urechea lipită de ușa încuiată,
cu stomacul ghem
și teama morbidă
de abandon
în pupile.
Rămăsesem cu acest obicei de pe vremea când căutam ore în șir,
cu urechea lipită de un piept străin,
bătaia inimii ce o auzisem pe vremea când o ascultam ore în șir,
cu urechea lipită de sacul amniotic,
cu pumnii strânși
și fără nicio teamă
în pupile.
Între timp,
am aflat că sunt doar aerul incandescent,
ce străbate în fracțiuni de secundă
(în care uzez,
consum,
niciodată trăiesc)
drumul albastru
(segmentat,
ramificat,
niciodată drept)
al fulgerului
din cer
către pământ,
și am început să pândesc ore în șir gustul trădării,
cu vârful limbii lipit de cerul gurii,
cu nările adulmecând hulpav dezastrul
și sentimentul amar
de victorie
în pupile.

Bu-bum

Sunt năpădită
constant
de buruieni,
ce-mi cresc sălbatice
direct din aortă
și se răspândesc,
duse de puls,
[bu-bum bu-bum]
[bu-bum bu-bum]
de-a lungul și de-a latul meu,
împânzindu-mă.
Nici nu e de mirare:
eu sunt
singura ființă
pământeană
de care mă tem.
În rest,
mai sunt niște zei,
două-trei superstiții
și un coșmar în care sunt năpădită
constant
de buruieni.

Laila sau Luni

Pisica a fătat spre seară un pui mare, frumos și cât se poate de mort. Unul singur, după aproape trei ore de travaliu. Când, în sfârșit, l-a lepădat, a plecat de lângă el. Era epuizată. Am întors-o înapoi și i l-am arătat. Nu văzusem că e mort, ba chiar ni se păruse că a strâns ușor din pernuțele minuscule, așa cum fac pisicile când se alintă-n somn, și ne-am bucurat că e viu după atâtea ore de travaliu. Pisica i-a mâncat placenta, i-a rupt cu dinții cordonul ombilical și l-a lins o bună bucată de vreme, apoi s-a așezat lângă el, acoperindu-l parțial ca pentru a-l încălzi. Am lăsat-o. Nu ne venea să-i smulgem puiul de lângă ea, chiar și așa neînsuflețit cum era. După un timp, l-am luat și l-am pus într-o cutiuță ca un sicriu mic, potrivită cu dimensiunile lui, iar la apusul soarelui, ne-am dus să căutăm loc de îngropăciune. Pisica îl căuta prin casă. Mieuna scurt și răgușit. Trist. De parcă i se fărâmițase, odată cu sufletul ei de pisică, și glasul. Știa că n-o să-l găsească.

Noi am găsit un loc în apropierea casei, cu iarbă și copaci, înconjurat de tufișuri, ferit privirilor. Neumblat. Am săpat o groapă la rădăcina unui copac mare și verde, care primăvara înflorește roz, filosofând cu voci scăzute. Înainte să punem micul coșciug improvizat în mormântul proaspăt săpat, am convenit că pisoiul nu putea pleca fără să aibă un nume, așa că l-am numit Laila sau Luni și i-am pus pe cutiuța în care își dormea (ne)nașterea o floare mare și albă de soc, culeasă dintr-o tufă înflorită de alături. Apoi am acoperit-o cu pământ, îndepărtând cu grijă orice urmă. Am mai stat un pic, am oftat prelung și am pornit spre casă. N-am vrut să-i facem nicio poză pisoiului mort. Ni se părea sinistru și nici nu exista posibilitatea să-l uităm vreodată. Totuși, pentru orice eventualitate, am desenat a doua zi, cu lux de amănunte, un pisoi mic, cu ochii închiși, care doarme, prins cu un magnet, pe frigider.