La rece

nu am nevoie
de tine
nu ești aerul pe care
îl respir
nu ești rațiunea mea
de a fi
nu ești nici măcar bărbatul
visurilor mele
ești
doar un om
cu frunte pe care
ți-ai scrijelit grijile
mâini din care
mi-ai dăruit lumea
vene prin care
mă lași să-ți curg
și ochi căprui
iar eu nu știu decât
că te iubesc

Anunțuri

Usual Suspects

un val de crime împotriva porumbeilor
a zguduit cartierul
în primăvara anului în care vecina
de la trei
a acuzat zburătoarele
și pe mine
de neascultare a dorințelor ei:
porumbeii
să nu mai existe,
iar dacă tot există,
eu
să-i urăsc măcar la fel de tare
ca ea
și să le interzic
cu strictețe
apropierea de pervazul meu
și de acoperișul blocului, de care sunt
responsabilă
prin simplul fapt că locuiesc
la ultimul etaj,
prin montarea de sârmă ghimpată și alte obiecte
ascuțite
și astuparea
cu ceva
a tuturor locurilor
în care aceștia ar fi putut
poposi.
cum aceste două lucruri sunt imposibil
de realizat
în egală măsură,
întrucât în balconul meu
și-au făcut cuib
și ouă
doi porumbei,
doi ani la rând,
până când mi-am luat
pisică
și a intervenit un conflict
de interese,
vecina de la trei a stârnit
cu puterea minții
un val de crime împotriva porumbeilor,
umplând cartierul de cadavre
gri-albăstrui,
în primăvara anului în care
nu am putut dovedi
că ea este asasinul,
ci doar suspectul de serviciu.

Sosirea

pornisem cu stângul:
privisem nărod
cum toamna hapsână
îmi vine-n capot
cu flori mari, și frunze,
și ciucuri zurlii,
cu ochi plânși și negri
și plete-arămii
și-mi fură tot somnul,
și-mi pune-n pahar
pelin și cucută,
și-mi cântă amar
un cântec de jale
și-un cântec de dor,
și-mi scutură pomii,
și-mi plouă ușor,
și-mi zace-n fotoliu
fumând și-acuzând
dureri de picioare,
de umeri, de gând
și-apoi îmi arată
cu deget trufaș
un chip în oglindă
și-o urmă de pas
și-mi spune blazată:
– salut, ți-a fost dor
de mine, de tine,
de voi și de ploi,
de luna pălindă,
de șalul greoi,
de ziua-ndesată
în colț, în noroi,
de noaptea lungită
pieziș pe asfalt,
de cerul de plumb,
de suflet în lanț?
– taci acum! i-am strigat
deschizând ușa larg:
ori îți dai jos capotul,
ori te-nchid în dulap.

Adevăr

încă nu pot să scriu despre toamnă
deși orașul e tivit cu frunze moarte
și de sub unghii îmi ies cuvinte-cocori
ce-mi tulbură liniștea adevărului absolut
al nonexistenței
va trebui să aștept până ce soarele
îmi va răsări din stomac
și lumea mă va arăta cu degetul
întocmai ca atunci când m-am suit în pod
și m-am uitat pe gaura cheii
în iad
ei nu știu că înainte de orice
trebuie să simți cu vârful limbii
gustul aspru al umbrei de cerber
scăpat pe potecile raiului
să distingi în vacarmul afonic al timpului
bătaia disperată a aripii de înger
deasupra flăcărilor arzând întru mântuire
și să zărești cu coada ochiului
adâncimea beznei primordiale
din care s-au întrupat iubirile
durerile
și anotimpurile
abia atunci voi putea să scriu
fără să mă mint
despre toamnă

Strămutare

În deplinătatea ușurătății inimii, vă spun că toate acestea au luat sfârșit: am pus tinerele mame dornice de afirmare într-o cutie mare de carton, să încapă toate, să fie împreună, am împachetat-o în hârtie de cadou și am legat-o cu fundă întru eternitate, am rupt fiecare pagină înroșită cu patimă, pix roșu și istericale din carnețelul de corespondență în bucățele infinitezimale pe care le-am aruncat în vânt, am săpat câte o groapă adâncă pentru fiecare început nefast de școală, fiecare săgeată țâșnită din ură și fiecare umbră ce mi-a întunecat septembriele și am tăiat capul lui Darth Sidious cu sabia laser cu mâner frumos inscripționat înainte să răgușească definitiv urlându-și splendoarea și nemaiînchipuirea în fața spiridușilor-prinți-cavaleri-prințese-piterpani-zâne-dragoni-pisici-copii, în încercarea de a-i modela după chipul și hidoșenia ei sufletească. De acum, pot să nu mai urăsc toamna.

Croitoreasa

dimineața a dat buzna pe străduța îngustă
și s-a oprit în fața atelierului de croitorie,
a doua casă pe dreapta:
cea gri
cu obloane albe,
și poartă roșie;
a deschis poarta,
a intrat în curte
și a bătut în ușă.
croitoreasa și-a pus ochelarii pe nas
și metrul de croitorie la gât,
a descuiat ușa albă de lemn
cu cheia mare de fier,
a îndreptat plăcuța agățată sub streașină,
pe care scria
cu litere elegante:
croitorie și reparații
și a poftit-o înăuntru.
dimineața a mângâiat blând toate obiectele din cameră
și s-a așezat pe scaunul croitoresei;
croitoreasa a deschis larg fereastra
și a zâmbit dimineții;
o rază de soare s-a aruncat pieziș înăuntru
și s-a așezat de-a latul mașinii de cusut,
ce-și sfârșea somnul într-un colț,
întinzându-și agale pedala,
scuturându-și mosorul de ață liliachie
rămas de la cusătura de ieri,
deschizându-și și închizându-și sertărașele
ca un om care se caută prin buzunare
după ceva demult uitat.
croitoreasa a șters-o ușor de praf,
a uns-o pe la încheieturi
să se dezmorțească,
a luat din pernuța de ace cinci-șase bolduri
prinzându-le cu colțul gurii
și,
înainte să schimbe mosorul,
a întrebat dimineața
ce aștepta nerăbdătoare:
– ce destin croim azi?

Memento

Sălciile plângeau înșirate pe marginea drumului, ca niște bocitoare profesioniste. Dacă ar fi avut cămăși, sigur ar fi sărit pe ele, așa, însă, nu le băga nimeni în seamă. Dar ele plângeau, pe de o parte pentru că nu aveau altceva de făcut, pe de altă parte, pentru că ăsta le era numele. Într-o noapte, pe când plângeau mai cu foc, vântul le-a suflat prin plete:

uităăăăăăăăă

și a plecat mai departe. Sălciile au tăcut preț de trei fracțiuni de secundă și s-au gândit nedumerite: ce să uite? Și pentru că n-au găsit nimic de uitat, au plâns mai departe. Ăstimp, ploaia își strângea ghem ofurile în nori mari, ursuzi și gri. Aduna of cu of și le îndesa în câte-un nor, până nu mai era loc. Când a umplut toți norii și pe cer n-a mai fost petic de albastru, ploaia a început să-i scuture așa de tare, că ofurile au început să cadă torente, șfichiuind bietele sălcii ca niște biciuri, ca niște limbi de șerpi ce șuierau haotic:

cine crezi că ești cinecrezicăești CINE CREZI CĂ EȘTI cineeeee creeeeeezi că eeeeeești

Au răpăit așa ceasuri întregi, până când sălciile n-au mai știut cine sunt sau de ce plâng și au început să plângă și mai tare. Și cum plângeau ele așa, cu pletele lungi aproape până la pământ, au auzit de undeva, de jos, un susur mărunt, subpământean, totuși ferm, aproape poruncitor:

amintește-ți!

Își recunoscură pe loc rădăcinile ce se înfigeau tot mai adânc, căutând seva. De atâta plâns, uitaseră cu totul ce e viața. Se opriră și ascultară atente: în jurul lor, murmure de voci. O mână se întinse și rupse câteva ramuri dintr-una din ele. Salcia vru să protesteze, să înceapă să plângă, să se jelească, dar văzu cu uimire cum ramurile ei erau împletite într-o coroniță și puse peste pletele negre și lungi ale unei femei ce râse în soare, cu ochii închiși, apoi fugi și se privi în luciul unei ferestre, întrebându-se amuzată, cu voce tare, fără să știe că o aude cineva:

cine ești, de fapt?