Înţelesuri

1307901-1680x1050-[DesktopNexus

Am fost un copil vesel, prietenos, care visa mult şi cânta şi mai mult. La propriu.

Când eram mică, la grădiniţă, învăţam toate cântecele şi poeziile din serbări. Dacă n-ar mai fi venit niciun copil la serbare, n-ar fi fost nicio problemă: le puteam recita şi cânta eu pe toate. Şi le spuneam frumos, cu intonaţie. Fără gesturi largi, însă. Astea mă enervau şi nu-mi plac nici acum. Nu aveam nici trac pe vremea aceea. E ciudat cum un om, care când e mic nu are probleme în a se desfăşura în public, devine un timid când creşte, iar altul, care plânge cu sughiţuri de emoţie în timp ce-şi recită poezioara la serbarea de Crăciun, devine avocat pledant.

După cum am spus, aveam un bagaj impresionant de cântecele şi poezii, pe care le reproduceam peltic, cu fiecare ocazie în care eram rugată, cu aplauze la scenă deschisă. Evident, spectatorii erau cei patru părinţi ai mei şi, eventual, bunicii. Tata înregistrase chiar şi o casetă cu mine la trei ani expunând o serbare întreagă şi încă una pe la cinci ani, la fel. Le asculta, cu nostalgie, pe vremea când eu crescusem şi nu mai aveam nicio dorinţă să reţin nici măcar poeziile care trebuiau memorate pentru şcoală.

Din toate astea, am rămas şi acum cu câteva în minte, nu pentru că îmi sunt mai dragi decât altele, ci pentru că le înţelesesem într-un fel anume. „Iarba rea din holde piară” din „Hora Unirii” era, pe vremea când aveam trei ani, „iarba rea din hol de piară”, unde holul de piară era un hol lung, cu covor roşu, în care creştea piara – o iarbă rea. „Gloriosul meu popor” din binecunoscutul nostru „Tricolor” se înălţa, pentru mine, „ca un nastur” – din acela cu două găuri prin care bagi aţa să îl coşi, dar gigantic. „Lădiţe mugureau” la prima deschizătură de gură a hit-ului de pe vremea grupei mari de grădiniţă, când fuseserăm, toţi, înzestraţi cu costume cu cămăşi portocalii, cravate roşii şi pantaloni sau fuste bleumarin şi numiţi, cu mândrie, „Şoimii patriei”. Mi-am dat seama prin clasa a doua, cred, că lădiţele e puţin probabil să „mugurească” şi am pătruns, cu înţelepciune, sensul adevărat al acestui început de vers: „mlădiţe înmugurite”. Mai erau „miile” – nişte gâze mici, albe şi multe, care, împreună cu fluturii, „zboară pe câmpie” şi, bineînţeles, „Zărescu”, care era mereu prins călare într-un joculeţ de fete al cărui nume nu mi-l amintesc. Îmi amintesc, însă, în întregime, cântecelul şi interpretarea lui: o gaşcă de fete stătea faţă în faţă cu una singură, care era prinţul. În timp ce executa trei paşi înainte şi trei înapoi, fata care era singură cânta cât o ţinea gura: „Zăresc un prinţ călare, călare, călare (de unde se poate vedea foarte bine de ce pe prinţ îl chema Zărescu)/ Zăresc un prinţ călare, in-han-heu!” şi se oprea. Gaşca îi răspundea în acelaşi fel – trei paşi înainte, trei paşi înapoi, cu o întrebare: „Ce caută prinţu – aicea, aicea, aicea/ Ce caută prinţu – aicea, in-han-heu!” Şi din nou rândul prinţului, întruchipat de fata singură: „El caută să se-nsoare, însoare, însoare/ El caută să se-nsoare, in-han-heu!” Şi iar gaşca: „Cu cine să se-nsoare, însoare, însoare/ Cu cine să se-nsoare, in-han-heu!” Fata – prinţ: „Cu domnişoara – şi aici rostea numele uneia din gaşcă, care trecea în spatele lor, spre crunta invidie a celorlalte – cu domnişoara …, in-han-heu!” Gaşca: „Şi ce aveţi de dăruit, dăruit, dăruit/ Şi ce aveţi de dăruit, in-han-heu!” Şi aici intervenea adevărata iscusinţă a prinţului prins călare – Zărescu: trebuia să inventeze cel mai neauzit lucru, cum ar fi: „O pereche de sandale, de sandale, de sandale/ Garnisite cu sarmale, in-han-heu!” Dacă propunerea era pe placul alesei, prinţul o primea pe domnişoară şi jocul se termina, cu o ultimă glăsuire a găştii. Dacă nu, gaşca cânta, satisfăcută: „Domnişoara nu primeşte, nu primeşte, nu primeşte/ Domnişoara nu primeşte, in-han-heu!”, făcându-l pe bietul prinţ să treacă prin chinul inventării de daruri nemaiauzite până se plictisea. Dacă prindeam şi vreun băiat dornic să fie prinţul, eram cele mai fericite.

Zărescu se numeşte şi acum prinţul din gândurile mele, care, între timp, a prins şi formă umană – dar asta e altă poveste.

Ca şi copil, am avut două spaime mari, dătătoare de coşmaruri: una era să nu dispară ai mei, iar alta – oamenii beţi. Mai era şi un urs, care se întruchipa în mintea mea, din întuneric, de fiecare dată când mergeam să verific dacă e uşa încuiată, seara. Mergeam în fugă, apăsam pe clanţă şi mă întorceam tot în fugă, fără să mă uit în camera de langă uşă de unde pândea ursul, de frică să nu vină după mine. Cât priveşte teama de beţivi, aceasta se manifesta atât în capul meu, cât şi în realitate. Realmente, când vedeam un om clătinându-se pe stradă, treceam pe partea cealaltă şi o luam la fugă în direcţia opusă direcţiei în care acesta îşi şerpuia, bolborosind, drumul către casă. Fobia aceasta mi-a dăruit într-o noapte şi un coşmar: se făcea că pe treptele grădiniţei stătea întins un om beat, care, evident, bolborosea. Iniţial eram cu tata, apoi am rămas singură şi trebuia să trec de obstacol. În bolboroseala lui, beţivul mi-a spus să trec liniştită, că nu îmi face nimic. Dar, odată ce am pus pasul peste el, m-a prins de picior, râzând înfricoşător. M-a urmărit multă vreme coşmarul ăsta, în unele dimineţi făcându-mă să urc în fugă treptele grădiniţei şi de câteva ori s-a şi repetat, spre groaza mea.

Odată ce am crescut, am învăţat că beţivii sunt oameni slabi, la propriu şi la figurat, și că orice cântecel e fad fără un anume înțeles.

Anunțuri

2 gânduri despre „Înţelesuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s