V

1680136-1680x1050-[DesktopNexus

Pentru că lumea întreagă este o acadea în formă de inimioară la care ling, greţoşi, îndrăgostiţii, m-au năpădit, fără să prea vreau, vreo două-trei amintiri din vremurile când savuram şi eu. Bineînţeles, eu nu eram greţoasă. Nu am depăşit niciodată anumite limite, ca să nu fac diabet.  Nu m-am mâţâit niciodată şi nu m-am alintat mieunător şi torcător, pe de o parte pentru că nu sunt mâţă, iar pe de altă parte pentru că aş fi riscat să primesc cadou de ziua mea vreo litieră. Preferam, chiar şi pe vremea când eram foarte tineri şi foarte îndrăgostiţi, să ne distrăm pe seama maimuţărelilor de felul ăsta, pentru că nu le consideram un semn al dragostei neţărmurite, ci un nivel al penibilului pe care nu ne-am dorit niciodată să-l atingem. Noi eram mai degrabă genul pentru care rădăcinile se adânceau cu fiecare împăcare, iar romantism era atunci când unul sau celălalt pleca despletit şi rătăcea pe străzi înguste, cu ploaia curgând tristă ca şi lacrimile lui. Sau poate doar eu eram despletită şi el doar se bucura de împăcări, motiv pentru care, când n-au mai avut acelaşi parfum, a plecat.

Deşi detest manifestările siropoase şi acadelele în formă de lume întreagă, mi-e dor de tresărirea de inimă, de drama închipuită, de privirea în care te pierzi, de căldura tăcerii împărtăşite – cum bine zice Tarantino şi, în general, de toate vălurile semitransparente care ţi se pun pe creier, pe ochi şi pe suflet când eşti lulea. Mi-e dor de certuri şi de împăcări, de lacrimi precum ale Dianei Keaton în filmul ăla în care plânge după Nicholson, de atingeri de mână în secret, de priviri care te caută lacome ca să-ţi soarbă toată fiinţa, de sufletul al cărui univers îi eşti centru, de gândul care nu mai ştie să gândească altceva. Mi-e dor să fiu iubită ca atunci, în seara aia, când cel mai nesiropos om din lume a făcut cea mai dulce declaraţie în public.

Sunt convinsă că odată cu apropierea libidinoasei zile de paişpe februarie – care ţine până în dooşpatru, că doar nu suntem americani – depresia mea o să cunoască adâncimi ameţitoare, că doar de-aia se numeşte depresie şi nu… impresie, de exemplu. Sunt convinsă şi că o să mă impresionez la loc abia prin martie, după ce o să văd primele zambile. V for Valentine s-a transformat de-a lungul anilor în V for Vendetta îndreptată împotriva lui Cupidon, căruia i-aş smulge arcul din mâini, i-aş înmuia săgeţile în cel mai dulce dulce din lume şi i le-aş trage intravenos, să se sature. Dar nu contează, atâta timp cât sunt vie, există speranţă, după cum spunea Tatiana Stepa. Numai să nu ostenesc…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s