În oglinda mea

47974-1280x1024-[DesktopNexus

În casa mea sunt două oglinzi: una mare, în care mă văd întreagă şi în care mă uit de cele mai multe ori fugar, să văd dacă nu cumva am pus ceva aiurea pe mine şi una din care mă privesc femeile mele. De câte ori dau ochii cu ele, se uită direct în sufletul şi în mintea mea. Vorbesc doar din adâncul ochilor. Printre ele e şi o copilă cam de nouă-zece ani. E veselă, dar privirea ei e cea mai întrebătoare dintre toate. E singura care nu mă mustră niciodată, doar întreabă. E mică, nu înţelege de ce visele ei nu s-au întâmplat. Adolescenta mă priveşte preţ de o secundă cu ochi visători, adunându-şi frustrările într-un colţ de suflet şi tăcând, îşi pleacă genele peste privirea ruşinoasă. Nu-mi cere nimic şi-ar vrea atât de multe. Îi e teamă că i se va spune nu şi e atât de timidă, că şi dacă nu s-ar teme de respingere, tot n-ar putea să ceară nimic. E retrasă şi, când nu are câte o carte în mână, ascultă muzică la walkman-ul meu cel vechi şi roşu. Cea tânără e cochetă, se uită la mine cu ochi critic şi privirea ei spune: nu ai voie să oboseşti, nu ai voie să te uiţi. Şi-mi pune în mâna fără vlagă fardul, pensula, dermatograful, rujul… Datorită ei nu umblu pe stradă ca o palidă obosită ce sunt. Smulge admiraţie din toate privirile, îmi mai spune, lasă-ţi părul lung şi păşeşte ca şi cum lumea e a ta şi e frumoasă. Lumea chiar e a mea şi e frumoasă, îmi spun mereu după ce fata cea tânără termină cu mine. Ochii ei strălucitori îmi rămân în suflet şi mă mir că ea mă cunoaşte mai bine decât o cunosc eu pe ea. Un timp îndelungat m-a privit din oglindă o femeie tristă, care plângea des şi care era mult mai bătrână decât mine. Îmi spunea mereu că ar vrea să-şi scoată sufletul afară, să-l cureţe bine, bine, apoi să-l bage la loc. Spunea că adună lacrimi într-un vas – pentru suflet, ca să-l spele, dar că încă nu-s destule. Avea părul tăiat şi ochii obosiţi şi pierduţi. N-am mai văzut-o de-un timp, pesemne că a strâns destule lacrimi; acum îmi apare alta, care seamănă leit cu ea, dar nu plânge. Deloc. Mai e una veselă, care râde şi dansează şi mă mângâie cu privirea ei caldă, păcat că vine rar în oglinda mea. Mai e femeia care visează prinţi pe cai albi, dar şi ea vine foarte rar şi nici nu stă prea mult, cred că se gândeşte că nu prea mai are ce discuta cu mine. Nu mă deranjează aşa tare, e un preţ pe care îl plătesc. Femeia din oglinda mea pe care aş vrea să o văd fericită şi mulţumită de mine şi a cărei părere o preţuiesc cel mai mult este mama. Nu mama mea, ea nu se potriveşte oglinzii mele. Mama – a cărei viaţă sunt copiii mei, care veghează continuu, care nu-şi pierde cumpătul şi nu oboseşte, care transformă lacrimile în zâmbet. În faţa ei îmi plec mereu privirea, pentru că nu mă simt demnă de ea. Pentru că par falsă când zic că şi eu sunt ca ea, iar apoi îmi dezamăgesc copiii cu neputinţa mea. Pentru că uneori cred că sunt nefericită că mă mulţumesc numai cu ea, fără să mă gândesc cât de nefericită aş fi fără ea. Dar ea ştie… Toate ştiu. Şi fiecare în parte ascunde în suflet un vis pe care eu l-am pierdut.

Anunțuri

2 gânduri despre „În oglinda mea

  1. am scris si eu ceva, candva…
    „Dezliterarea pe fuior de timp – 8 – Femeia goală

    Repetiția este epidemia nefericită a traumelor pe care le visezi. Cât ar dori Mouelle să fie vindecată de uși trântite și de priviri împinse în podea! Prezența tânărului scriitor adormise indiferența cu care se acoperea seară de seară, de parcă durerea pe care nu o poți controla te-ar vindeca de propria-i reprezentare. Fereastra dormitorului părea o domnișoară ce valsa, învelită în voalul draperiilor transparente, fluturate de brațele vântului înspre tocul ce mărginea limitata scenă a unui dans neobosit. Din când în când, fereastra își pierdea voalul ce o acoperea doar ca să descoperi că fără ea, fereastra e întregită. Umbrele galbene ale lunii își odihneau picioarele pe ramurile unui nuc bătrân, fără a-l deranja. Natura își topea distincțiile pentru a întrepătrunde obiectele din dormitorul înalt al dnei Mouelle.

    O femeie ascunsă sub așternuturi fine pare a fi goală. Am întrebat oglinda cum mă vede când sunt goală. Am atins-o și m-am privit. De ce am crezut că sunt goală doar pentru că nu port haine? Trupul meu este plin, plin de mine, de feminitatea de care m-am dezobișnuit. O femeie nu este goală doar pentru că și-a pierdut mătasea ce i-a mângâiat trupul într-un zbucium ce o urmărește noapte de noapte. Goliciunea femeii este în pieptul ei. Pieptul ei este fie un cufăr cu două încuietori ce ascunde comori ce nu ies niciodată la iveală într-o manieră ordinară, fie o plajă cu nisip ars de soare și stins de ocean. Femeia-cufăr este vie, bogăția pieptului ei îi crește șiraguri de perle ce-au crescut în inima ei rănită, împodobindu-i golul aparent cu strălucirea sidefie a sferelor ei. Femeia-nisip este o plajă ce nu adăpostește decât vânt, ascuns între fire de nisip spulberat și înghițit de ocean.

    Cine ar fi crezut că trupul liniștit este neputincios în fața coșmarului care îi topea ființa noapte de noapte? Adormită fiind… ușile mari se trântise înaintea feței sale, iar o asistentă o prinsese dur de braț pentru a o împiedica să alerge după echipa de la preluări a Spitalului de Urgențe, ceea ce nu o ajuta deloc. Durerea o sugruma atât de tare încât se simțea vânătă, dar nu îi elibera viața din strânsoarea crudă înfăşurată în plină traumă.”

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s