În jurul meu

DSCN29741

Șefa mea e nebună de legat. Isterică, asupritoare, control freak. De nouă ani, de când o știu, se îmbracă cu aceleași haine. Sau poate cu altele, dar identice, nu-mi dau seama. Fiică-sa, pe timpul zilei – zombi, fantomă plutitor umblătoare – nu salută, abia vorbește, e undeva departe, în lumea ei. Altfel rea, rece, soulless, deși pe vremea când îmi fuma țigările și eu nu mai suportam gălăgia ungurească din jurul meu, din biroul meu, din sufletul meu și mi-am vărsat amarul, a plâns cu mine: eu – de draci, ea – din inerție, cred. Seara, se transformă. Nu știu în ce, dar așa am auzit. Ea nu-mi displace, doar că n-o înțeleg. Și uneori o detest. Fiu-său, ceva mai vioi – are o nevastă care-l ține în priză. Altfel, moale, influențabil, mai ales de către mă-sa, nevastă-sa și restul lumii. Sau poate nu l-am cunoscut eu bine. Barbată-su… un deliciu. Nu există cuvânt care să-l definească. Înjură toată ziua ca un birjar, iar când nu înjură, te întreabă, politicos, dacă nu te plictisești. La muncă?! Cu ei?! Doamne, niciodată! Ei nu s-au dus niciodată la psiholog, nu au nevoie.

Casa mea – veselă, gălăgioasă, uneori excesiv de gălăgioasă. Deși mă gândesc cu groază că într-o zi vor crește, vor pleca și se va face liniște, am momente în care tânjesc după două momente jumate de tăcere, nu mai mult. Unul – mic și alintat, celălalt – adolescent atotștiutor, îmi umplu sufletul de dragoste nemărginită și crize înăbușite de nervi. Mă fac să mă simt cea mai bună și cea mai rea mamă în același timp. În vacarmul ăsta, învățăm unii de la alții să fim și, de cele mai multe ori, chiar suntem.

Mama mea – mama. Am obosit. Am înnebunit. Croșetez garduri și plec, încet-încet, pe jos.

Și ar mai fi, că niciodată n-a plecat de tot, dar mai bine nu socotesc… Ar mai fi un buchet de albăstrele la început de tot, când îl așteptam, într-o zi oarecare, pe bara din fața blocului, multe lupte fără sens între timp și un ghiveci cu orhidee la sfârșit. Am rămas cu mireasma unei dimineți în care mâncam portocale în pat.

Alții – interesanți sau dimpotrivă, nevinovați sau aruncători de pietre – nu-i cunosc. Existența lor se poate intersecta, undeva, cu a mea. Sau nu. Între timp, gălăgia de acasă o va înăbuși ca o pătură moale și groasă pe cea a familionului dezaxat, mama va fi după gard ascuțindu-și foarfecile, iar eu voi suspina molcom și fără regrete după albăstrelele cu miros de portocale.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s