Curtea

Wizard by Stefana Tserk

Pictură: Stefana Tserk – Wizard

Pentru A şi T, mustăcioşii ciufuliţi.

I

Kiprian se trezi cu noaptea în cap după ce nu prea dormise de gânduri şi dădu ordin să se pregătească trăsura. Trebuia să ajungă să vadă cu ochii lui cele visate cu o noapte înainte. Trăsura nu avea cai şi, de fapt, nici nu era trăsură. Era mai mult o ricşă înzorzonată şi fără roţi, în care se urca cu aerele lui de stăpân atotputernic, pentru a fi transportat pe scări de către doi dintre slujitorii lui. Îşi luă mantia de rege închipuit, se urcă în trăsură şi porunci scurt:

– Jos!

Ajuns în curtea îngustă, se uită de jur împrejur cercetând cu ochi răi toate ferestrele, apoi porni bombănind spre intrarea în beciurile lui Mokan. Uşile mari de lemn erau larg deschise, ca o gură căscând cu poftă după un somn binefăcător, aşa cum nu mai avusese el de multă vreme, cam de când începuse să-l roadă ura. Se uită încruntat în bezna deasă şi, fără să se încumete să păşească mai departe, strigă cu voce ascuţită:

– Unde e?

Mokan îl auzi din adâncul pământului şi îi răspunse pe dată:

– Nu ştiu despre ce vorbeşti. Dacă vrei ceva, trebuie să foloseşti mai multe cuvinte. Nu e nimeni dispus să-ţi citească gândurile când încă nici nu s-a luminat bine de ziuă. Sau iar ai avut vreun vis aiurit de-al tău şi eşti convins că n-a fost vis?

De fapt, Mokan ştia foarte bine de ce stătea Kiprian în poarta lui la ora aceea, aşa cum ştia şi că visele lui nu sunt aiureli, ci viziuni. Dar atâta timp cât Kiprian nu prea avea ce face în privinţa asta, Mokan nu avea de gând să-i uşureze în vreun fel treaba.

– Ştii despre ce vorbesc, mormăi Kiprian. Despre ea… Am auzit că a venit aseară… şi că se ascunde la tine… Vreau să o văd.

Ultimele cuvinte sunaseră a poruncă, ceea ce-l făcu pe Mokan să zâmbească.

– Vino să o vezi, îi zise.

Kiprian îşi îngustă ochii, strânse din buze şi răcni printre dinţi:

– O să mi-o plăteşti, Mokan. Şi tu şi progenitura ta care mi-a furat fata!

Se întoarse, se urcă în trăsura lui şi se duse sus la el. Trebuia să urzească un plan pentru a-şi recâştiga copila, care din cine ştie ce motive sucite şi neînţelese de el, alesese să fugă într-o noapte departe de el şi de regatul lui închipuit, preferând să trăiască o viaţă în lumea largă, ci nu în încăperile pe care el le pregătise cu atâta sârg pentru ea, pentru ceea ce avea ea să devină. Copil nerecunoscător! Nu voia decât să o protejeze şi nu avea cum să facă asta dacă ea umbla aşa, peste tot.

Închise ochii, obosit şi în minte îi apăru chipul blând al soţiei lui. Ştia că dacă ar fi în viaţă ar dezaproba cam tot ce făcea el, dar nu putea face altceva atâta timp cât pierduse totul din vina unor… unor… Dar mai bine începea să se gândească cum s-o ia pe Dora din mâinile duşmanilor, decât să piardă timpul gândindu-se la ce ar aproba sau nu soţia lui moartă. Mai ales că murise doar ca să-i facă lui în ciudă. Părăsise casa pe care el o făcuse ca un palat pentru ei, se dusese să vadă lumea şi murise din cauza unui vrăjitor răzbunător pentru că îl preferase pe Kiprian şi nu pe el. Dacă ar fi stat aici, ar fi fost protejată. El ar fi protejat-o. N-ar fi lăsat nici o adiere de vânt s-o atingă. Bărbia îi tremura şi sprâncenele, de obicei încruntate, se ridicaseră a întrebare. De ce să i se întâmple asta tocmai lui? Şi acum, rodul iubirii lor, frumoasa Dora, luase acelaşi drum ca mama ei. Fugise cu huliganul acela de fiu al lui Mokan în lume. Şi el n-o putuse opri şi n-o mai putea nici proteja. Şi o să sfârşească exact ca maică-sa. Gândul acesta îl înfioră în aşa măsură, încât sări drept în picioare, cu o energie surprinzătoare pentru vârsta lui. Se duse în bibliotecă, scoase din raft câteva cărţi vechi şi se puse pe treabă. Va găsi, în una din zile, vraja care va dărâma zidul ce-l construiseră în jurul lui, îşi va lua inima în dinţi şi va coborî în măruntaiele pământului. Îi va face pe Mokan şi pe fiu-său statui sau altceva şi îşi va lua fiica înapoi. O va convinge că acolo, în palatul lor, e cel mai bine. Că numai acolo e protejată şi că golanul acela nu e pentru ea. Şi că lumea nu e un loc pentru o fată aşa ca ea: frumoasă, deşteaptă şi cu un potenţial mai mare ca al oricărui vrăjitor pe care îl cunoscuse vreodată. Iar pe aşa-numiţii lui prieteni care nu l-au înţeles şi l-au trădat, îi va învăţa el minte.

II

Boyan stătea pe scăunelul lui, împlântând agale litere nemuritoare în piatra căreia îi venise rândul să stea de strajă pe mormântul unui vrăjitor răpus. Cioplea şi se gândea ce-i de făcut. Ce-i de făcut când prietenii tăi cei mai buni, vrăjitori amândoi – ca lucrurile să nu fie simple, se ceartă ca doi copii pe o jucărie? Ce faci când cearta – la început normală, ca orice ceartă – degenerează în aşa fel încât cei doi nu mai pot fi stăpâniţi şi fac din înfrângerea inamicului scopul lor în viaţă? Ce faci când soarta curţii ăsteia depinde în întregime de tine? Cioplea şi se gândea cu tristeţe că dacă lucrurile vor continua aşa, va ciopli în una din zile litere pentru unul dintre ei.

Îşi scutură cu groază gândul acesta din minte şi ciopli mai departe. Piatra, cu tot cu literele magice, trebuia să fie gata până diseară şi el nu se putea gândi decât la cei doi.

Mai erau încă trei ca el în toată lumea, fiecare în câte un punct cardinal şi, deşi se ştie că vrăjitorii sunt nemuritori, era surprinzător cât de ocupaţi erau. Făceau pietre de mormânt în care mai apoi, când vreunul dintre vrăjitorii din zona lor era răpus, încrustau litere magice şi nemuritoare care protejau secretele şi puterile celui mort, pentru a nu putea fi folosite de alţi vrăjitori – buni sau răi. Trăiau într-o epocă întunecată şi trebuiau să se ascundă mai mult ca oricând. Nu mai avuseseră atâta bătaie de cap din Evul Mediu când preoţii – care, ca să o spunem pe şleau, erau vrăjitori cu dorinţă de putere şi îmbogăţire – îşi puseseră în cap să înlăture ceilalţi vrăjitori, ca să stăpânească lumea. Se numeau pietrari aceşti vrăjitori făcători de cruci şi numai ei ştiau vraja ce trebuia pusă pe mormintele celor răpuşi. Nu se întâmplase nici măcar o dată ca vreunul dintre ei să fie răpus, dar dacă s-ar fi întâmplat, punctul cardinal rămas fără pietrar ar fi fost preluat de unul dintre ceilalţi trei, în timp ce era instruit un alt pietrar care să îi ia locul. Niciodată un pietrar nu era instruit dinainte, din motive evidente: slăbiciunile umane ce existau în fiecare vrăjitor nu puteau fi controlate. Cu cât erau mai puţini care ştiau vraja, cu atât era mai mic pericolul ca secretele şi puterile unui vrăjitor mort să fie descoperite. Pentru că acesta era unul dintre cele mai periculoase lucruri din lume – ca un vrăjitor să posede puterile şi să cunoască secretele altui vrăjitor.

Boyan era vrăjitorul pietrar din Est şi datoria lui era să apere secrete, nu să fie arbitru între două orgolii. Şi totuşi, lupta dintre aceste două orgolii ar fi putut să-i dea lui de lucru, ceea ce nu ar fi dorit niciodată.

III

Încă din vremurile cele mai străvechi, de când vrăjitorii sunt vrăjitori şi forţele Universului sunt forţe ale Universului, fiecare cetate era dotată cu un vrăjitor care avea menirea să vegheze şi să apere liniştea cetăţii respective. El era sufletul şi scutul cetăţii şi nici o cetate nu putea exista fără un vrăjitor. Fiecare cetate avea nici mai mult nici mai puţin de patruzeci şi nouă de curţi şi în cea mai mare şi mai frumoasă dintre ele îşi avea reşedinţa vrăjitorul.

Cetatea Gonza era una dintre cele mai frumoase cetăţi din Est. Într-una din curţile sale se născuseră, la intervale scurte unul faţă de altul, trei vrăjitori. Vrăjitorii se năşteau, la început, din oameni normali, fără anume puteri, dar care se distingeau prin bunătatea şi dăruirea lor. Se mai întâmplă acest lucru şi în zilele noastre, dar extrem de rar – poate un vrăjitor la cincizeci de ani, uneori chiar mai mult. De-a lungul timpului, în rândul vrăjitorilor apăruseră şi unii nu tocmai buni. Nu era, însă, cazul celor trei eroi ai noştri.

Kiprian, Mokan şi Boyan s-au născut în aceeaşi curte, pentru a fi vrăjitorii celor trei cetăţi ce formau trei cercuri concentrice împrejurul curţii. La scurt timp după naşterea ultimului dintre ei, o molimă îngrozitoare seceră cele trei cetăţi şi fu urmată de un război din care rămăsese în picioare doar cetatea cea mai apropiată de curte, deci şi cea mai protejată – Gonza. Astfel, cei trei vrăjitori născuţi să protejeze trei cetăţi, au rămas să protejeze doar una. Între timp, Boyan a devenit pietrar, dar sufletul său era încă puternic legat de cetate. Ceilalţi doi, Mokan şi Kiprian, se descurcau de minune să-şi urmeze menirea.

Deşi vrăjitorii se năşteau cu puterile lor de vrăjitori, pe la vârsta de şase – şapte ani mergeau la şcoală, ca toţi ceilalţi copii, să înveţe scrisul, cititul, socotitul şi toate câte trebuie să ştie un om, iar pe la paisprezece ani mergeau la şcoala de vrăjitori, unde învăţau cum să-şi folosească puterile, cum să-şi dezvolte noi abilităţi şi mai ales cum să-şi apere secretele – ale lor şi ale cetăţilor pe care le apărau. Nu toţi vrăjitorii, însă, erau vrăjitori de cetăţi; mai existau, după cum am văzut, pietrari, dar şi profesori şi, bineînţeles, Consiliul Celor Patru şi Marele Vrăjitor. Profesorii şi pietrarii erau aleşi din rândul vrăjitorilor de cetăţi, atunci când o cetate rămânea, în urma unor evenimente, cu mai mulţi vrăjitori. După ce învăţau să stăpânească puterile necesare, erau trimişi fie la Şcoala de Vrăjitori sau la Academia de Vrăji pentru a fi profesori, fie într-unul din cele patru puncte cardinale pentru a fi pietrari. Nicio ocupaţie a unui vrăjitor nu era mai presus de alta, decât, desigur, a celor patru din Consiliu şi a Marelui Vrăjitor. Ei conduceau – sau mai degrabă vegheau – ca toate treburile vrăjitoreşti din lume să meargă bine, să nu se işte conflicte, să nu se înalţe orgolii. Cei patru erau, ca şi pietrarii, aşezaţi câte unul în fiecare punct cardinal, iar Marele Vrăjitor era pretutindeni.

Vrăjitorii nu mureau, fiind, practic, nemuritori. Totuşi, ei puteau fi răpuşi de alţi vrăjitori prin folosirea anumitor vrăji care n-ar fi avut voie să fie cunoscute vreodată, dar care, prin întâmplări nefericite, ajunseseră în mâini răzbunătoare. Nu se putuse descoperi până în momentul de faţă nici măcar un vrăjitor care răpusese un altul, ci doar corpurile celor răpuşi fuseseră găsite fără viaţă. După îndelungi cercetări se ajunsese la concluzia că fuseseră răpuşi şi chiar se putuse descoperi şi vraja care-i răpusese, dar nu şi cine făcuse acest lucru. Nici chiar Marele Vrăjitor care vedea şi ştia tot nu reuşise să dea de cap acestui mister. Îşi înfiinţase însă, în mare secret, o mică „armată” din cei mai dibaci vrăjitori, care, pe lângă menirea lor de bază, aveau ca scop aflarea răpunătorilor de vrăjitori. Marele Vrăjitor însuşi îi pregătise cu cele necesare îndeplinirii acestei misiuni. Între timp, vrăjitorii erau răpuşi şi pietrarii erau cei care se asigurau că răpunătorii nu vor face mai mult decât să răpună.

IV

Kiprian, Mokan şi Boyan copilăriseră împreună şi fuseseră cei mai buni prieteni. Nu existaseră secrete între ei. Fuseseră la şcoală împreună, apoi la Şcoala de Vrăjitori şi chiar şi la Academia de Vrăji, deşi Boyan urmase cursurile de pietrar, iar ceilalţi doi pe cele de vrăjitori de cetate. Curtea în care se născuseră toţi trei era una dintre cele mai frumoase din lume. Avea un aer aparte şi un mister al ei, nedesluşit de nimeni.

După ce străbăteai o înşiruire de ganguri, de pasaje de trecere asemănătoare unor portaluri magice şi de ferestre care se căscau, vesele, în zidurile vechi, de scări misterioase, care urcau şi coborau fără să vezi de unde vin şi unde se duc, de uşi care de multe ori stăteau deschise lăsându-şi descoperite privirile care te urmăreau curioase, ajungeai în micul gang care adăpostea şirul întortocheat de trepte spre casa lui Kiprian. Ferestrele sale dădeau şi spre curtea din spate, unde îşi avea casa şi atelierul pietrarul Boyan, şi spre curtea din faţă, unde stăpânea – serios şi impunător – Mokan. Noaptea te înfiora întunecimea curţii lui Boyan, adâncită şi mai mult de zidul vechi şi gros, care parcă ţesea poveşti cu balauri. Dimineaţa, când se lumina, te mirai că ţi-a fost teamă. Ţi se dezvăluia privirilor o curte măricică, cu un zid vechi şi gros cu vegetaţie curgând veselă de-a lungul lui. O piatră mare şi cubică sălăşluia, ieşită din pământ, în mijloc, aşezată parcă special la umbra unui măr batrân, care vara era plin de mere bune şi copii.

Atelierul şi casa lui Boyan se aflau într-un capăt al zidului.  Era mai mult o bărăcuţa împărţită în două cămăruţe: una pe post de locuinţă şi una unde îşi măiestrea pietrele – acolo nu avea voie să intre nimeni, ca să nu se murdărească – glumea el. Dar toată lumea ştia că adevărul era altul. Boyan arăta ca un bunic – bun şi blând, cu vorba duioasă şi plină de poveşti – şi toată droaia de copii din cetate îl iubea. Nu era zi în care să nu aibă mici musafiri pe care îi trata, aşa cum se cuvine, dintr-un sertar numai de el ştiut, cu bomboane special păstrate pentru asemenea ocazii. Cel mai mult pe lumea asta îi plăcea să-şi vadă micii prieteni râzând şi bucurându-se, aşa că făcea tot ce-i stătea în putere ca niciunul dintre ei să nu cunoască – cel puţin cât locuia în cetatea lui – tristeţea.

În celălalt capăt al zidului era o urcare secretă prin care se ajungea sus, pe zid. Zidul era gros, cam cât să încapă trei oameni mergând unul lângă altul, fără să se atingă. De o parte erau tufişuri, iar de cealaltă se înălţa, cam de doi metri, un zid mai îngust cu ferestre din loc în loc, prin care vrăjitorii şi numai ei puteau vedea în afara cetăţii, după ziduri,  pădurea cu turnurile ei ce vegheau zi şi noapte şi transmiteau semnale în caz de pericol. Într-un an, copiii din cetate descoperiseră urcarea secretă şi încercaseră să se caţere pe zid. Au fost imediat descoperiţi, dar asta nu i-a împiedicat să mai încerce. De fiecare dată când se avântau în aventură, se ascundeau în vegetaţia ce acoperea urcarea, uitând, însă, să oprească şi zarva de copii ce făceau lucruri interzise.

Vara era anotimpul copiilor şi al curţii vrăjitorilor. Veneau copii din mai toate curţile cetăţii şi se jucau „scunsea” prin beciurile vechi şi sinistre, cu trepte abrupte şi beznă adâncă. Când le ajungea doza de adrenalină luată de prin beciuri sau îi alunga Mokan apărând brusc din beznă, curios să vadă ce-i cu atâta zarvă, treceau la lucruri mai aşezate. Întindeau pături cât era curtea de mare şi se jucau de-a tot felul de jocuri inventate pe loc sau se urcau pe pietroiul din mijlocul curţii şi ascultau poveştile lui Boyan la umbra mărului.

Kiprian privea de la ferestrele lui toate cele care se petreceau în curţi şi uneori îl mustra pe Boyan că e prea indulgent şi din această cauză o să se ajungă la haos. Boyan îl privea de fiecare dată zâmbind şi îl liniştea spunându-i că nimeni nu devine rău decât dacă e întâmpinat cu rău.

V

După vizita matinală a lui Kiprian, misteriosul Mokan privi în globul de cristal şi văzu, într-un viitor nu prea îndepărtat, întuneric. Sufletul i se strânse şi sprâncenele groase i se încruntară. Trebuia să meargă să vorbească cu Boyan, oricât i-ar fi displăcut lumina stridentă a zilei. Porni prin galeriile subterane, gheboşat cum era şi sprijinindu-se în toiagul lui şi se gândi că orice neplăcere pe care ar fi avut-o de înfruntat era mult prea mică în comparaţie cu ceea ce ar fi putut să se întâmple.

Mokan fusese un copil plăpând, crescut mai mult în întuneric. Era palid, cu părul negru şi mereu ciufulit şi cu ochi mari şi curioşi. Era tăcut şi timid, dar bunătatea lui făcea să pălească toate aceste presupuse defecte. Când trebuise să plece la şcoală se simţise norocos că nu trebuia să meargă singur. Era destul de retras, nu lega uşor prietenii, aşa că era recunoscător Universului că se născuse în aceeaşi curte cu Boyan şi Kiprian. Ei au fost cei care au stat mereu lângă el, care au avut grijă ca el să nu fie perceput ca un ciudat şi care l-au ajutat chiar şi atunci când nu ştia cum să facă să îi vorbească Odei, care mai târziu a devenit soţia lui, i-a dăruit un fiu şi a murit de bătrâneţe la optzeci şi şapte de ani, pentru că era om. Cei doi prieteni au fost familia lui şi nu-şi imagina viaţa fără vreunul dintre ei nici măcar acum, când Kiprian parcă fusese posedat de vreun demon. Pe de altă parte, îşi dădea seama că nu avea cum să-l împace de unul singur, nu avea nici cum să cedeze nebuniilor lui şi războiul ăsta între ei risca să transforme întreaga cetate în ruine, să o şteargă de pe faţa pământului.

Acestea erau gândurile lui Mokan în timp ce înainta agale către piatra din mijlocul curţii lui Boyan, prin care, intonând o mică vrajă, trecu cu uşurinţă materializându-se sub mărul bătrân. Se uită de jur împrejur ca şi când s-ar fi temut să nu fi fost văzut de cineva, apoi se îndreptă spre Boyan care îi zâmbea larg.

– Bun venit, prietene!, rosti acesta ridicându-se de pe scaunelul lui.

– Boyan…, murmură Mokan cu o licărire de bucurie în ochi şi o urmă de zâmbet în colţul gurii.

– Nu te-am mai văzut de mult, continuă Boyan. Ce te aduce din adâncurile tale?

Ştia, bineînţeles, că trebuia să fie ceva grav din moment ce prietenul lui ieşise în plină zi în curtea lui. Nu ştia, însă, cât de grav.

– Boyan, spuse Mokan cu voce slabă, ca şi când lumina îi luase vlaga, m-am uitat în glob. Vine întunericul, Boyan. Întunericul… acela…

Chipul lui Boyan se întunecă pentru o fracţiune de secundă. Ştia ce înseamnă întunericul acela: sfârşitul cetăţii şi al lor.

– Asta nu poate să se întâmple, dragul meu prieten.

– Nu, nu poate. Kiprian e la un pas de a sparge zidul… şi odată zidul spart… E în stare de orice… Nu-i mai pasă de nimic decât s-o recupereze pe Dora şi să o sechestreze acolo. Nu înţelege nimic… Nici eu nu vreau să plec din casa mea, dar asta e alegerea mea, nu l-aş obliga niciodată pe Solan să stea aici… E viaţa lui… Kiprian nu înţelege, nu vrea să înţeleagă că Dora trebuie să fie stăpână pe viaţa ei, nu el… Iar ura lui faţă de mine… de noi… de orice… e atât de mare că îl orbeşte… O să distrugă tot înainte să-şi dea seama ce face…

– Ai dreptate, nu e timp de pierdut. Până diseară trebuie să termin piatra asta, e important, ştii. O să mă gândesc la ceva în timpul ăsta. Tu du-te şi baricadează toate intrările în curte, dacă e să se întâmple ceva până la apusul soarelui, măcar să nu afecteze mai mult decât curtea asta. Înainte să baricadezi, fă cumva şi trimite oamenii în afara curţii. Ei nu trebuie să ştie că noi nu-i putem proteja şi că unul dintre noi e capabil chiar să-i distrugă. La naiba, doar suntem apărătorii lor! Trimite-i în vacanţă, aranjează ceva…

– Dar Boyan… ştii că eu…

– Ştiu, prietene, dar trebuie să-ţi învingi teama şi să te duci să le vorbeşti. Bineînţeles, Kiprian nu trebuie să bănuiască nimic.

– Bineînţeles…, suspină Mokan şi dispăru la fel cum apăru, ca un fum.

Cum să vorbească el cu oamenii? El care le speria copiii când aceştia se jucau prin beciurile lui… Şi ce să le spună? Bună ziua, eu sunt Mokan, cel care vă protejează din umbră. Nu vreţi, vă rog, să plecaţi câteva zile într-o vacanţă binemeritată? De ce? Bună întrebare… Pentru că noi am luat-o razna şi nu ne mai putem stăpâni, iar până facem pace sau distrugem tot, depinde, voi trebuie să staţi la plajă.

Lui Mokan nu-i lipsea umorul, ba dimpotrivă. Avea o inteligenţă şi un simţ al umorului aparte, care, dacă ajungeai să-l cunoşti, te cucereau pe loc. De asemenea, aceste două calităţi îl ajutaseră mult de-a lungul timpului. Trebuia, evident, să se folosească de ele şi acum.

VI

Kiprian îşi ridică încet privirea din cartea groasă. Ochii albaştri îi scânteiau metalic, iar pe buze i se aşternu un zâmbet rău.

– Dora, viaţa mea, vin să te salvez…, şopti ca o prevestire rea.

Dar mai întâi avea de lucru. Trebuia să-şi procure anumite ierburi, anumite pietre, dar mai ales o anumită înşelăciune. Dac-ar fi ştiut că e atât de simplu… Râse, iar faţa lui se schimonosi înfricoşător. Proştii ăştia, chiar credeau că dacă pun în vraja cu care au construit zidul un sentiment, el nu o să-şi dea seama? Îl credeau atât de slab? Îi va face colb şi-i va împrăştia pe unul prin curtea lui, pe celălalt prin beciurile lui, ca să vadă că s-au pus cu cine nu trebuie. Nu vor avea nevoie nici de pietre de mormânt după ce va termina cu ei, pentru că nu va rămâne nimic din ei. Nu-i va răpune, îi va face inexistenţi, aşa cum ar fi trebuit să fie mereu. Rânji din nou, satisfăcut.

VII

Era o dimineaţă înnourată când Kiprian alergând spre clădirea unde avea curs, trecu pe lângă o pereche care se certa în faţa intrării. Ceartă de îndrăgostiţi, îşi spuse el cu dispreţ şi intră la cursul la care deja întârziase. Îşi căută un loc în sala mare, se aşeză şi, cu gândul încă la perechea care se certa afară, deschise cartea din care profesorul le explica o vrajă. Ei nu îi văzuse chipul, ci doar părul negru şi frumos căzându-i în cascadă peste umerii drepţi. Zărise însă privirea încrâncenată a interlocutorului fetei şi încă încerca în minte să o desluşească. Se citea în ea mai mult decât o supărare de îndrăgostit. Dar, oare, ce?

Nici nu observă cum, în timp ce el răsucea în minte privirea aceea pe toate părţile, lângă el se aşeză chiar fata cu părul negru cazându-i ca o cascadă peste umerii drepţi.

– E liber? întrebă ea, îmbujorată de cele petrecute afară.

Trezit ca dintr-un vis, o privi încruntat, apoi, izbit de frumuseţea ei bâlbâi:

– D-d-desigur…

A fost prima dată când a văzut-o pe cea care avea să-i devină soţie. Numele ei era Zoria – un nume ca o dimineaţă senină şi proaspătă de primăvară. S-a îndrăgostit pe loc, uimit că i se poate întâmpla asta lui – cel ce dispreţuia acest sentiment.

O lună a umblat ca năuc, neînţelegându-se cu nimeni, pândind pe la tot felul de colţuri apariţia ei, aşteptând-o cu un şir de locuri pe care le păstra libere în jurul lui, la cursuri, pentru ea, visând-o noaptea în timp ce stătea treaz. Investigase între timp cine era tânărul cu care se certa în ziua aceea şi aflase că e fiul unui vrăjitor celebru şi bogat, un copil de bani gata care credea că totul i se cuvine. Mai aflase că Zoria fusese iubita lui, dar nemaisuportându-i caracterul posesiv şi răzbunător, se despărţise de el. Nu se terminase, însă, aşa de simplu, pentru că Darkor, iubitul care nu ştia să accepte o înfrângere sau să respecte sentimentele altui om, o hărţuia făcându-i viaţa un mic coşmar.

Kiprian ştia că Zoria nu-l observase, dar se gândea la un plan prin care să ajungă la ea. Era cel mai bun la făcut planuri, nu trebuia decât să fie unul perfect. Apoi descoperise că în unele cazuri, oricâte planuri ţi-ai face, destinul ţi le poate da peste cap într-o clipită. Astfel că într-o altă dimineaţă, în aceeaşi zi a săptămânii ca prima dată când o văzuse, alergând în aceeaşi întârziere către aceeaşi sală de curs, dădu peste Zoria şi Darkor în aceeaşi ipostază în care erau când trecuse pe lângă ei cu mai bine de o lună în urmă. Ajuns în dreptul lor încetini pasul, privindu-i. Darkor îşi îndreptă privirile scăpărând fulgere spre el şi răcni printre dinţi:

– Dispari!

Zoria îşi întoarse şi ea privirile spre el şi acţionând din impuls, îl luă de braţ, mergându-i alături spre intrarea în clădire.

– Te aşteptam, dragul meu, îi spuse suficient de tare încât să o audă Darkor.

Kiprian îşi simţi picioarele desprinzându-se de pământ şi o ameţeală plăcută îi cuprinse mintea. Intrară în sala de curs şi se aşezară cuminţi unul lângă altul:

– Iartă-mă, îi spuse ea în şoaptă. Nu puteam să scap de el, e îngrozitor. Te rog, primeşte scuzele mele.

– D-d-desigur…, îngăimă Kiprian de parcă acesta era singurul cuvânt pe care îl mai ştia.

– Eu sunt Zoria, continuă ea întinzându-i cea mai frumoasă mână care fusese zămislită vreodată.

Revenindu-şi încet-încet, Kiprian îi luă mâna într-a lui şi spuse suficient de tare cât să se întoarcă toată sala spre el:

– Kiprian!

Fata îşi luă la revedere de la el după curs, iar el, privind-o cum se îndepărtează şi simţind că-i scapă printre degete, alergă strigând în urma ei:

– Ţi-ar prinde bine ceva de băut!

Zoria se întoarse dezvăluind cel mai minunat zâmbet din univers.

– Desigur, mi-ar prinde tare bine.

Se duseră la cafeneaua care era la doi paşi şi sporovăiră până spre prânz. O conduse apoi până în faţa clădirii în care locuia, cu mâna ei încolăcită de braţul lui, stabilind că le-ar prinde bine să ia cina la restaurantul acela nou despre care vorbea toată lumea.

VIII

Se înfiripase, uşor şi firesc, o iubire cu rădăcini sănătoase şi o prietenie mai presus de orice. Erau nedespărţiţi şi în anii care au urmat până au terminat Universitatea au ajuns la concluzia că le-ar prinde bine să-şi întemeieze o familie. S-au căsătorit pe malul mării avându-i ca martori pe Boyan şi Mokan. Au crezut că nu există nimic pe lume care să le umbrească fericirea până când, în noaptea de după nunta lor, ca doi copii care se jucau, l-au rugat pe Mokan să le spună din globul lui magic cât vor fi de fericiţi. Acesta n-a vrut, dar nu a putut rezista prea mult ochilor strălucitori care îl implorau, râzând, să le confirme fericirea. Din păcate, însă, globul lui Mokan le arătă întuneric, ceea ce însemna, de cele mai multe ori, moarte. Se gândiră pe loc la Darkor, deşi în ultimul an o lăsase mai moale cu hărţuiala. Dar asta putea să însemne liniştea dinaintea furtunii.

Zoria încercă să-l facă pe Kiprian să uite ce văzuse în glob, spunându-i că e o prostie şi că nimeni nu are nimic cu ei. Dar Kiprian luase deja o hotărâre – va face orice să o protejeze, asta incluzând un loc sigur din care nu vor mai trebui să iasă niciodată.

Odată ajunşi acasă îşi făcu un plan, apoi îşi transformă casa într-o fortificaţie de ziduri vrăjite prin care nici cel mai puternic vrăjitor nu putea trece.

Urmară cinci ani liniştiţi în care Zoria îi respectă dorinţa de a o proteja, ştiind că o face din iubire, şi nu părăsi „palatul lor”, aşa cum îl numea el. În acest timp se născu Dora, lumina lor, care le umplu viaţa şi-i spori lui Kiprian dorinţa de a le proteja. Devenise atât de obsedat încât nu o lăsa pe Dora să iasă împreună cu mama ei nici măcar până în curţile de jos. Abia dacă le lăsa pe terasă, să ia puţin aer.

Într-o bună zi, Zoria nu mai suportă şi îşi făcu bagajele pentru a-şi vizita mama. Era drum lung până acolo şi, văzând că nu o poate convinge să rămână, Kiprian o rugă să plece fără Dora. Zoria acceptă, dar numai ca să-l facă să-i promită că, atunci când se va întoarce cu bine înapoi, o va lăsa pe ea şi pe fiica ei să plece să vadă lumea. Ba mai mult de atât, le va însoţi şi el atât cât îi va permite treaba lui de vrăjitor de cetate. Kiprian promise cu jumătate de gură, gândindu-se că va găsi el o modalitate să o facă să se răzgândească. Nu a mai fost nevoie însă, pentru că Zoria fusese răpusă de răzbunătorul Darkor, pe drumul de întoarcere acasă. După cum intuise Kiprian, acesta îşi făcuse un plan şi aşteptase tăcut, toţi aceşti ani, ca ocazia să se ivească. Răutatea şi posesivitatea lui nu acceptară niciodată că frumoasa fată căreia îi făcuse viaţa un calvar, îl părăsise alegând pe altcineva în locul lui.

Kiprian urlase zdrobit de durere şi jurase că Darkor va plăti. În sufletul lui împietrit de ură, singura oază de lumină era Dora. Pe ea o va apăra! Ei nu i se va întâmpla niciodată ce i se întâmplase mamei ei! Întări şi mai mult fortificaţiile, baricadase chiar şi uşa şi ferestrele. El era singurul care putea ieşi şi intra, dar nici măcar el nu putea vedea prin ferestre. Nimeni nu putea pătrunde în „palat”, iar Dora nu putea ieşi, rămânând în siguranţă.

Prietenii lui, deşi îi înţelegeau suferinţa şi teama, încercau să-i arate că mersese prea departe. Nu o putea ţine ostatecă pe copilă, chiar dacă ea încă nu realiza asta. Kiprian nu-i asculta, în amărăciunea lui gândindu-se că şi aceştia sunt împotriva lui. Devenise atât de urâcios, încât nu se mai înţelegea nimeni cu el. Sigurul gând din mintea lui era răzbunarea. Se apucase să urzească un plan prin care să-l răpună pe Darkor, dar mai întâi voia să-l facă să sufere cel puţin la fel de mult cum suferea el. Nu-şi dădea încă seama ce l-ar putea face pe Darkor să sufere, dar urma să afle. Între timp, el, Kiprian, se făcea tot mai rău, tot mai încrâncenat şi se îndepărta tot mai mult de prietenii lui care încercaseră din răsputeri să-i ridice de pe ochi vălul înnegurat.

IX

Kiprian fusese un tată bun pentru Dora. Micuţa îl iubea şi, neştiind că există şi altceva decât „palatul” lor, nu suferea. Întâmplarea a făcut ca într-o zi, pe când Kiprian ieşise să facă aprovizionarea, Mokan şi fiul lui, Solan, să fie în curtea lui Boyan. Copilul se juca cu alţi copii de prin curte, iar Boyan şi Mokan stăteau de vorbă. Era o imagine atât de caldă, încât Kiprian se apropie încet de ei, pe negândite, împins de ceva adânc ascuns în străfundurile sufletului său. Aceştia, văzându-l, îi zâmbiră ca în vremurile când erau cei mai buni prieteni. Kiprian stătu de vorbă cu ei, apoi, cuprins de un val de căldură sufletească, îi invită la cină. Se gândi că nu are ce rău să fie dacă prietenii lui veneau din când în când pe la ei. Aceştia acceptară, uimiţi, iar seara se duseră toţi patru: Mokan, Oda, Solan şi Boyan în împărăţia fortificată a celui care, sperau ei, era pe drumul cel bun. Petrecură o seară minunată şi se despărţiră cu promisiunea că vor face mai des treaba asta. Kiprian fusese, după foarte mult timp, aproape mulţumit. Se uitase cu drag cum fetiţa lui se juca bucuroasă cu Solan, care era cam de aceeaşi vârstă cu ea. Îşi ascultă prietenii, dându-şi seama cât de dor i-a fost de ei în tot acest timp. Îi privi pe Mokan şi pe Oda şi fericirea lor îi aduse lacrimi în ochi, gândindu-se la fericirea lui care s-a stins atât de repede. Până şi planurile lui de răzbunare păliră în faţa bunătăţii şi prieteniei ce-i inundaseră casa.

Acest obicei continuă de-a lungul anilor, în fiecare vineri, până într-o seară când Kiprian îi surprinse pe Dora şi Solan privindu-se într-un anume fel. Îşi dădu brusc seama că nu mai erau copii – aveau şaisprezece ani, şi îngrozit de gândul că Dora s-ar putea îndrăgosti şi ar putea dori să plece de acolo, întrerupse tradiţia cinelor de vineri.

Dora, nemaifiind copil şi dându-şi seama că tatăl ei o sechestrase în casă, îl întreba din ce în ce mai des de ce. De ce nu poate ieşi afară, de ce nu mai vine nimeni la ei, de ce privirile lui se înneguraseră iar? Kiprian nu ştiuse ce să-i răspundă, aşa că mormăi scurt:

– Pentru că aşa am zis eu.

Timpul trecea fără ca nimic ieşit din comun să se petreacă. Kiprian observa însă că Dora devenea din ce în ce mai tristă şi mai tăcută. Petrecea zile întregi închisă în camera ei, citind. Ce nu ştia Kiprian era că fiica lui îşi pregătea evadarea. Şi avea în curând să redescopere, cu o mândrie de care nu putea să se bucure, că moştenise de la el talent în ale vrăjitoriei şi că avea o inteligentă sclipitoare.

Astfel că, în ziua în care Dora plecă din casa părintească şi nu se mai întoarse, el coborî în curte tunând şi fulgerând, întrebând pe toată lumea dacă îi văzuse fata. Nimeni nu ştia nimic. Îi veni în minet privirea surpinsă cu ceva timp în urmă între ea şi Solan. Să fie, oare, posibil? După atâta timp? Îl strigă cu voce de tunet pe Mokan, iar când acesta îşi făcu apariţia îl întrebă scrâşnind din dinţi:

– Unde e Solan?

– Solan e plecat, după cum bine ştii…

Îl privi cu dispreţ şi dându-l la o parte pătrunse în adâncurile lui. Cercetă toate cotloanele, negăsind nimic.

– Mokan, îmi vei arăta în globul tău! porunci el.

Mokan zâmbi şi îî spuse că nu înţelege ce vrea. Kiprian se înfurie atât de tare, încât se repezi asupra prietenului său, încercând să-l răpună. Era atât de orbit că, dacă Boyan nu intervenea, acesta ar fi reuşit.

– Potoliţi-vă! le strigă Boyan. Sunteţi ca doi copii!

Kiprian îşi întrerupse vraja prin care voia să-şi răpună prietenul şi îşi desprinse mâinile din beregata acestuia. Se scutură, se întoarse şi ieşi în curte. Hipnotiză doi oameni care căscau gura în curte şi îi duse sus la el, făcându-i slugile lui.

Boyan îl ajută pe Mokan să-şi revină, apoi se priviră cu subînţeles:

– Ce facem? întrebă Boyan. Nu o să renunţe până nu o să o recupereze pe Dora. Şi până nu o să te răpună pe tine…

– Voi avea grijă…, murmură Mokan. Mai tare mi-e teamă să nu-i facă ceva lui Solan. El nu e atât de puternic…

– Trebuie să facem mai mult decât să avem grijă. E atât de înnebunit, că pune în pericol întreaga curte, poate chiar întreaga cetate.

– Nu va face nimic, e un vrăjitor bun, ştii asta…

– Era un vrăjitor bun. Era! Acum e orbit de furie şi nu mai gândeşte limpede. N-ai văzut cum i-a luat pe cei doi? E interzis ca un vrăjitor de curte să aibă slugi, mai ales dintre cei pe care trebuie să-i protejeze.

– Să-i dăm timp, apoi să încercăm să vorbim cu el…

– Nu ştiu dacă e o idee bună. Putem să-i dăm timp, dar trebuie să ne asigurăm că nu va mai încerca să facă ce a făcut acum.

– Un zid…

– Da, un zid ar fi bun. Trebuie să fie puternic, însă. Kiprian nu e prost.

Munciră o săptămână să facă o vrajă pe care Kiprian să nu o poată rupe. Cel puţin nu uşor. Într-un final, Mokan se gândi că dacă ar putea pune în vrajă un sentiment pe care Kiprian îl pierduse, ar putea funcţiona. Se gândiră că acest sentiment trebuia să fie iertarea. Astfel, dacă Kiprian va reuşi să spargă zidul făcut de ei, va însemna că a găsit în sufletul lui puterea de a ierta, nemaifiind un pericol.

Puseră vraja astfel încât Kiprian să nu poată merge mai departe de porţile lui Mokan, de treptele ce duceau spre curtea lui Boyan şi de portalul ce dădea sub piatra de sub măr.

În acest timp, Kiprian cel orbit de furie îşi mai luă trei servitori din curte, sechestrându-i în casa lui şi punându-i la tot felul de munci, spre disperarea întregii curţi, care nu înţelegea ce se întâmplă. Într-o zi, după ce puseseră zidul în jurul lui Kiprian, Boyan şi Mokan le spuseră oamenilor că acesta trece printr-o boală de vrăjitori, care în scurt timp va fi vindecată, iar cei cinci pe care îi luase nu făceau altceva decât să îl ajute să-şi revină. Cel puţin rezolvaseră o problemă, readucând liniştea în curte.

X

Dora fugise din casa părintească într-o bună zi, când tatăl său depăşise orice limită şi-l rănise pe unul dintre cei mai buni prieteni, iar ea nu mai întrezărea nicio rază de speranţă cu privire la reabilitarea lui. Lucrase în secret la vraja care o va putea face să treacă prin zidul format de tatăl său şi îi dăduse de capăt. De mică fusese foarte curioasă cu privire la vrăjile speciale şi tot de mică se juca cu părinţii ei „rupe vraja”. Kiprian şi Zoria închipuiau tot felul de vrăji, iar copila, cu un talent înnăscut, câştiga fiecare rundă, rupându-le. La început, vrăjile nu erau foarte grele, dar pe măsură ce Dora creştea, cei doi aveau de furcă cu inventarea de vrăji pe care ea să nu le poată rupe. Exersând astfel, Dora devenea cel mai promiţător vrăjitor tânăr pe care îl văzuseră. Kiprian ştia asta, însă ceea ce nu ştia el era că Dora continuase să exerseze, chiar şi după ce mama ei murise şi jocul încetase. Studiase pe ascuns din cărţile groase ale tatălui său, cărţi care erau, dealtfel, pentru vrăjitori de nivel avansat, pentru vrăjitori care fuseseră la Academia de Vrăji. Asta n-o împiedicase, însă, pe Dora să le desluşească secretele.

Kiprian fusese singurul profesor pe care copila îl avusese vreodată, mersul la şcoală fiind considerat unul dintre cele mai mari riscuri la care putea fi supusă. El o învăţase să scrie şi să socotească, el o învăţase biologie şi istorie, muzică şi geografie, el îi canalizase abilităţile vrăjitoreşti şi îi dirijase procesul de învăţare. Chiar şi aşa, era înaintea multora care merseseră la studii, pe de o parte pentru că tatăl său era, într-adevăr, un maestru, iar pe de altă parte datorită talentului şi inteligenţei sale. Kiprian era mândru de ea. Chiar dacă nu voia să recunoască, era conştient că într-o bună zi trebuia să o elibereze şi prefera să o ştie puternică, mai puternică decât a fost el vreodată. Singurul lucru pe care mai trebuia să-l facă înainte de asta, era să stârpească de pe lume acel vierme numit Darkor. Iar până atunci, Dora trebuia să rămână sub protecţia lui.

Fata nu ştia toate aceste lucruri, pentru că, în durerea lui, Kiprian le ţinea ascunse. Era un plan pe care şi-l făcuse, dar nu se gândise să-l discute şi cu ea, ci doar să-l pună în aplicare. De câte ori copila îl întreba câte ceva în legătură cu faptul că nu putea ieşi din casă sau cu moartea Zoriei, lui Kiprian i se înnegurau privirile şi se închidea în el. Astfel că Dora, neînţelegând decât că tatăl său vrea să o ţină închisă în casă şi atât, începuse să se gândească la un plan de evadare. La început voise doar să poată ieşi să se plimbe şi să vină înapoi, fără ca el măcar să ştie că a lipsit. Între timp, între ea şi Solan, fiul lui Mokan, se înfiripase o dragoste adâncă, aşa că motivele ei se înmulţiră.

Prima dată reuşise să rupă în zidul făcut de tatăl său o mică fereastră, prin care trimitea şi primea scrisori de la iubitul ei. Se mulţumise un timp cu acest lucru, studiind şi făcând încercări în continuare. La scurt timp, reuşise ca prin intrarea în casa lor să poată trece cineva înăuntru, aşa că Solan o vizita când Kiprian era plecat cu diverse treburi. Viaţa devenise mai frumoasă şi continuase aşa un timp destul de îndelungat, până când, într-o bună zi, Solan îi spuse că o va cere de soţie de la tatăl ei. Fata se întristă, dându-şi seama că Kiprian nu va fi niciodată de acord şi îl rugă pe Solan să nu o facă. Tânărul înţelesese acest lucru ca pe un refuz şi, cu inima frântă, plecă în lume. Deşi era fiu de vrăjitor, Solan moştenise talentul artistic al mamei lui. Urmase Şcoala de Vrăjitori şi Academia de Vrăji, dar numai pentru a-i face cinste tatălui său. Ascultându-şi sufletul şi talentul şi nemaiavând de ce să nu-şi urmeze visul, îşi luă vioara şi se duse la cel mai recunoscut Conservator din lume.

Dora plânse ani întregi, umblând prin casă ca o fantomă, spre îngrijorarea lui Kiprian.  Nu mai ştia nimic despre cel pe care îl iubea, nu mai spera că acesta o va putea ierta şi înţelege. Era atât de deznădăjduită că nici nu mai dorea să trăiască. Într-o zi, pe când Kiprian era plecat, Mokan urcă la ea. Ştia de la fiul său că Dora îl poate lăsa să intre, aşa că profită de ocazie.

– Cum îţi e, fata mea?…

Dora îşi lăsă privirea în pământ şi murmură:

– Mi-e tare dor de el, Mokan…

Mokan o privi şi în ochi îi străluci o mică bucurie.

– Am fost să-l văd, rosti Mokan ca pe un secret.

Dora ridică ochii spre el şi obrajii ei se făcură precum bujorii.

– E bine, Mokan?

– E trist, fata mea… Aşa ca tine…

– Dar el a ales să plece. El a ales să-şi urmeze visul şi să mă uite între zidurile astea.

– Te iubeşte, Dora, mai mult decât orice pe lumea asta. Nu a înţeles, atunci, că nu l-ai respins şi acum îi pare rău. A fost rănit mult timp de ceea ce a crezut el că a fost respingerea ta… Ştii cum a plecat… Acum crede că ţi-e imposibil să-l ierţi…

Dorei îi apăru un zâmbet firav pe buzele palide, dar nu mai apucă să spună nimic. Kiprian se înapoiase şi, din pragul uşii, îl fulgera din priviri pe Mokan.

XI

Ura lui Kiprian îl lăsă complet fără raţiune şi aruncă asupra lui Mokan o rafală de fulgere. Să vadă liliacul ăsta bătrân ce înseamnă să-ţi bagi nasul în treaba altora! Mokan nu apucă să se ferească, aşa că fulgerele îl trântiră la pământ. Dora îl ajută să se ridice, asigurându-se că poate sta în picioare şi, la tentativa tatălui său de a trimite o nouă rafală, ea îi opri fulgerele în vârful degetelor, spre uimirea lui oarecum admirativă. Nimeni altcineva n-ar fi putut face asta, îşi cunoştea puterea, dar copila este un geniu. Dora îl scoase pe Mokan afară, sprijinindu-l, în timp ce Kiprian rămăsese nemişcat, gândindu-se că trebuie să-şi facă repede un plan. Se urni din loc după cam o oră de la plecarea Dorei cu Mokan şi se întrebă ce i-o fi trebuind fetei atâta să se întoarcă. Mai aşteptă o oră şi, simţind că ceva e în neregulă, coborî. Ceea ce urmase a fost un dezastru ce a fost oarecum stăpânit prin construirea zidului de care Kiprian să nu poată trece. Dar acum îi dăduse de capăt acelei vrăji şi era floare la ureche să meargă mai departe, să-i distrugă pe trădători şi să-şi recupereze fata. Numai că nu era atât de simplu. În el nu mai rămăsese nicio urmă de bunătate, de iubire şi de prietenie. Sufletul lui era plin de ură pentru orice, nemailăsându-l să vadă că trebuia să ierte. Să se ierte pe el în primul rând, iar mai apoi pe ceilalţi. Pe Dora o iubea – undeva, în străfundurile sale, pe lângă posesivitatea şi teama lui de a o pierde, exista iubire pentru copilul său. Bunătatea, însă, îi dispăruse cu totul şi, odată cu ea şi iubirea şi înţelegerea ce îl făceau pe vremuri să fie un prieten bun. Iar fără prietenie, zidul rămânea în picioare. Încercă în fel şi chip să simuleze, să îi facă pe Mokan şi Boyan să creadă că îşi revenise, dar toate acestea, nevenind din adâncul sufletului, nu aveau nicio valoare.

XII

Dora fugise după Solan în clipa în care se asigură că Mokan va fi bine după atacul tatălui său. După ce îl găsi şi îşi jurară dragoste eternă, se întoarse să liniştească lucrurile. Ceea ce găsi nu o surprinse foarte tare, se aştepta ca tatăl său să reacţioneze aşa. Totuşi, trebuia să dreagă lucrurile, mai ales că se temea pentru viaţa lui Solan. Ştia, de asemenea, că tatăl său va găsi o modalitate să spargă zidul în care era închis, iar acest lucru nu putea să se întâmple înainte ca ea să-l facă să înţeleagă că ceea ce face e rău. Ceea ce nu ştia ea era că pe drumul de întoarcere fusese urmărită de ochi răzbunători şi însetaţi de sânge. Darkor, ucigaşul Zoriei, pândea din nou din întuneric. Numai că de această dată, fata îi scăpă printre degete, aşa că se apropie periculos de mult de curtea înconjurată de ziduri şi turnuri de veghe. Boyan, care era responsabil mai mult ca oricând de liniştea curţii de când cu războiul acesta intern, fusese înştiinţat de semnalele emise de turnurile de veghe că un alt fel de pericol se apropie. Dădu fuga la globul de cristal al lui Mokan şi acelaşi întuneric de pe vremea când Zoria şi Kiprian doriseră să-şi vadă fericirea, se arătă înlăuntrul obiectului vrăjit.

În dimineaţa în care Kiprian coborâse ameninţător cerând să-şi vadă fata, Mokan, apărând-o de Darkor, îi spusese lui Kiprian să vină să o vadă, ştiind că acesta oricum nu va putea, din pricina zidului. Nu putuse să-l anunţe pe Kiprian de pericolul iminent, pentru că Darkor, vrăjitor experimentat, ar fi aflat că ei ştiu de prezenţa lui acolo. Iar cu cât el ştia mai puţin din ce ştiu ei, cu atât aveau şanse mai mari de victorie.

După plecarea Dorei către casa părintească, Solan se gândi că cel mai bine ar fi să o urmeze. Nu avea el cine ştie ce puteri de vrăjitor, dar putea să o apere fie şi cu preţul vieţii. Se temea că Kiprian, ajuns în ultimul stadiu de ură şi dorinţă de răzbunare, nu va mai ţine cont că Dora e fiica lui şi îi va face rău. Întâmplarea a făcut ca Solan să dea nas în nas cu Darkor, care punea întrebări curtenilor sub pretextul că doreşte să cumpere o casă în curtea lor. Lui Solan i se păru suspect acest lucru şi, alergând la Biblioteca cea Mare unde existau date despre toţi vrăjitorii ce absolviseră Academia de Vrăji, începu să facă cercetări cu privire la străinul cel curios. Nu-i luă mult să afle că era însuşi Darkor, cel care, practic, stârnise toată această nebunie. Se gândi îndelung ce să facă, cum să procedeze, cum să apere şi luă hotărârea că atâta timp cât nu îl va scăpa din ochi pe duşman şi va învăţa vraja de răpunere, va reuşi să scape lumea de un rău. Problema era de unde să înveţe vraja de răpunere. Nu era ca şi când ai învăţa o vrajă oarecare, iar cei care o ştiau – mai exact Kiprian şi, probabil, Boyan – erau în interiorul curţii. Kiprian l-ar omorî înainte de a-i putea spune ceva, iar lui Boyan nu-i putea spune nimic, pentru că ar alerta toată curtea.

XIII

Trecu un timp în care fiecare se gândea: Dora cum să-şi facă tatăl să-şi revină, Mokan cum să o apere pe Dora de Darkor şi pe Solan de Kiprian, Boyan cum să apere toată curtea, iar Kiprian cum să spargă zidul. Singur, Solan acţionă gândindu-se că statul pe gânduri nu duce la nimic bun şi, dacă e să moară, mai bine moare apărându-şi iubirea. Aşa că într-o seară reuşi să pătrundă nevăzut, reuşind o vrajă de invizibilitate, până la uşa lui Kiprian. Bătu încetişor, iar când acesta îi deschise şopti repede, înainte să apuce măcar să fie văzut, că Darkor pândeşte din afara curţii. Kiprian îi promise printre dinţi că se va ocupa şi de el de îndată ce va termina cu Darkor, apoi îşi luă mantia pe el şi porni pe scări în jos, mai sprinten ca niciodată. Solan îl întrebă din pragul uşii dacă a reuşit să spargă zidul făcut de Mokan şi Boyan, iar Kiprian se opri ca lovit de fulger. Uitase de zid. Se întoarse posomorât în casă, iar Solan îi spuse planul lui.

– Nu vei fi niciodată în stare de aşa o vrajă, îi spuse Kiprian batjocoritor. Mă mir că ai reuşit să vii până aici fără să te vadă nimeni.

– O să pot, pentru că am motive să pot, îi răspunse Solan simplu.

Se apucară de treabă, fiind presaţi de timp şi de faptul că nu-i mai puteau urmări mişcările lui Darkor. Hotărâseră ca Solan să rămână în casa lui Kiprian până va învăţa vraja, ca să nu rişte să fie văzut.

Ceilalţi, la adăpostul beciurilor lui Mokan, plănuiau şi ei cum să protejeze curtea şi pe Dora. Ba chiar şi Kiprian era în pericol cu venirea lui Darkor şi, oricât de departe era el acum de ceea ce fusese odată, era, totuşi, prietenul lor. Dora îşi dorea să aibă acces la cărţile tatălui său, dar, în lipsa acestora, se chinuia, cu ajutorul lui Boyan, care avea unele idei, să desluşească vraja de răpunere.

În acest timp, Darkor se apropia din ce în ce mai mult de punctul de a pătrunde în curte şi de a-şi duce la capăt răzbunarea. Trăise atâţia ani cu setea asta, încât nu avusese linişte nicio clipă. Toţi cei care i-au smuls-o pe Zoria din braţe trebuiau să plătească! Nu se grăbea, era meticulos şi de aceea planurile lui aveau succes. Iar pe Kiprian îl ştia de vrăjitor puternic, aşa că trebuia să-şi ia toate măsurile.

XIV

În noaptea aceea, o lună rece stăpânea curtea şi toate umbrele păreau sinistre. Solan exersa de zor, Dora la fel, fără a şti unul de altul. Întunecatul Darkor pătrunse în curte, invizibil şi cu gândurile atât de bine ascunse, încât niciun turn nu-l detectă. Planul era să-l răpună mai întâi pe Kiprian, ca să nu mai aibă cine să o apere pe fată. Urcă treptele, intrând prin zidul gros direct în biblioteca lui Kiprian unde cei doi luaseră o pauză şi stăteau fără să-şi vorbească în câte un fotoliu. Kiprian îi simţi prezenţa şi, dintr-o privire, îi făcu semn lui Solan. Erau pregătiţi pentru asta, ştiau că Darkor e viclean. Solan se ridică, rostind cuvintele vrăjite; la fel şi Kiprian. Două voci, la unison, intonau puternic aceeaşi vrajă. Darkor râse batjocoritor şi se arătă. Era un munte întunecat de ură. Dintr-o mişcare îi trânti pe cei doi la pământ şi se îndreptă ameninţător spre Kiprian. Solan se ridică repede, sărindu-i în spate. Dacă nu va reuşi cu vraja, îl va pune la pământ ca un bărbat. Solan era înalt şi puternic, putând învinge orice adversar. Nu avusese ocazia până acum şi nici nu avea înclinaţie spre aşa ceva, dar la nevoie nu se dădea înapoi. Îl îndepărtă pe Darkor de Kiprian, care reuşi să se ridice şi să-şi tragă sufletul. Lupta corp la corp dintre Darkor şi Solan continuă atât de aprig, încât căzură, încleştaţi, de-a dura pe trepte până în curtea pavată cu pietre. Kiprian veni după ei, începând din nou să intoneze vraja, însă cei doi erau atât de aproape unul de altul, încât risca să-l omoare şi pe Solan. Prin cap îi trecu gândul funebru că nu l-ar deranja, doar i-a furat fata, deşi începuse să-i cam placă de băiat în timpul pe care îl petrecuseră împreună. Se roti în jurul lor, dar se izbi de zidul făcut de prietenii lui. Zarva din curte scoase din case mai toţi curtenii, inclusiv pe Dora şi Mokan. Boyan, care de un timp dormea cu un ochi deschis, ajunse şi el din curtea lui să vadă minunea. Au rămas toţi încremeniţi la vederea lui Solan. Desigur, nimeni nu se aştepta ca băiatul să fie aici, darămite să se lupte cu Darkor fără a fi în pericol de a fi ucis de Kiprian care, spre uimirea tuturor, părea că îl ajută.

În învălmăşeala luptei, Darkor o zări pe Dora şi îşi replănui acţiunea. Îi avea pe toţi pe tavă, cu aşa moment nu se va mai întâlni curând. Îl împinse pe Solan cu toată puterea de care dispunea şi se repezi la fată. Aceasta îi pară câteva vrăji, atâtea cât Kiprian şi  Solan să aibă timp să-şi reînceapă incantaţia. Darkor, încolţit, aruncă spre ei rafale de fulgere, mult mai puternice decât cele pe care era capabil să le arunce Kiprian, oricât de furios ar fi fost. Kiprian căzu la pământ, scos din luptă. Îţi trebuia ceva timp să-ţi revii după aşa rafale şi Kiprian fusese lovit din plin. Lui Solan, însă, îi fusese atins numai braţul stâng, aşa că incantă în continuare, fără să se întrerupă. Vraja era grea şi trebuia intonată de la cap la coadă. Orice întrerupere impunea reluarea ei.

Darkor începu şi el să intoneze vraja asupra lui Kiprian, care zăcea inert. Dora, împreună cu Mokan şi Boyan, arunca cu disperare spre el tot felul de vrăji de întrerupere, dar fără succes. Nu le rămânea decât să spere că Solan va termina primul de intonat vraja şi Darkor va fi răpus înainte de a-l răpune pe Kiprian.

Darkor îşi adună puterile şi încercă să trimită o rafală de fulgere spre Solan, dar acesta se feri cu dibacie. Furios, grăbi ritmul incantaţiei, ceea ce-l făcu pe Solan să se grăbească şi el, dar, nestăpânind atât de bine vraja, se încurcă. Totul era pierdut! Se repezi deznădăjduit asupra adversarului cărându-i pumni grei. Nu reuşi, însă, să-l întrerupă.

Kiprian deschise ochii şi văzu ca prin ceaţă luna rece printre acoperişurile colţuroase. Începu să intoneze uşor şi pe nesimţite, vraja. Nu putea să se mişte, dar simţea cum puterea lui Darkor slăbeşte cu fiecare pumn al lui Solan. Intonă, intonă, tainic, ca pentru sine, îngrozitoarea vrajă, simţind cum tot ce pierduse se întoarce la el. Fuse cuprins de o pace adâncă în timp ce de pe buzele sale răzbătu şoptit ultimul cuvânt şi Darkor rămase nemişcat şi mut. Dora strigă la Solan să se oprească. Tânărul nu văzuse că duşmanul zăcea mort sub pumnii lui. Toţi îşi îndreptară privirile spre trupul inert al lui Kiprian, care zâmbea palid, cu ochii închişi. Boyan şi Mokan îl ridicară şi-l duseră în pivniţele lui Mokan. Abia când pătrunseră înăuntru îşi dădură seama că trecuseră prin zidul ridicat de ei fără probleme. Sufletul lui Kiprian revenise la locul lui. Era prietenul pe care îl aveau de-o viaţă.

XV

Boyan meşteşugi piatra pentru mormântul lui Darkor, îngropându-l în afara zidurilor, în mare taină. Oamenii Marelui Vrăjitor aflaseră, însă, această răpunere şi se înfiinţară în mare grabă la porţile cetăţii Gonza. Kiprian fusese judecat şi iertat, pentru că atât Consiliul celor Patru, cât şi Marele Vrăjitor ajunseseră la concluzia că este nevinovat, acţionând întru apărarea sa şi a fiicei sale. Ba mai mult, se bucurară într-un fel că scăpase lumea de un vrăjitor precum Darkor.

Curtea cu trei vrăjitori supravieţui întreagă acestei întâmplări, pe care toţi cei ce fuseseră martori o ascunseră adânc înlăuntrul lor, ca pe un talisman care să le aducă aminte.

Boyan căpătă curând trei noi mici ascultători de poveşti, mâncători de bomboane şi căţărători în copaci cu mere roşii, certat fiind, din când în când, în glumă, de bunicii lor că le alintă nepoţii.

– Sunt nepoţii mei în aceeaşi măsură în care sunt și ai voştri, le răspundea el, zâmbind blând şi simţindu-şi sufletul împăcat.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s