That’s all, Folks!

Ca orice minune, a ţinut puţin. „Unde greşesc, unde greşesc”, mă şiroiam aseară de ţi se rupea inima văzându-mă. Dar de ce greşesc eu? De ce întotdeauna, invariabil şi imperturbabil (că n-are cine mă perturba) sfârşesc prin a mă simţi vinovată şi a-mi cere iertări? Nu, nu greşesc cu nimic. Nu greşesc când am pretenţia ca un om care zice că ţi-e prieten să vină la înmormântarea lui tac’tu, nu pentru tac’tu, ci pentru tine, să ştii că e acolo şi că dacă te spargi în bucăţi, are cine te culege şi lipi la loc, nu greşesc când am pretenţia ca membrii unei familii să nu se prefacă că nu văd şi nu aud şi să nu se minuneze prost trucat când le spui, după ani de zile, care e necazul tău, darămite să nu te judece şi să mânce rahat în urma ta, nu greşesc când am pretenţia ca mama unui om să fie mamă, nu critic de viaţă (apropo, ar trebui inventată o nouă meserie şi băgată direct în COR: critic de viaţă (aşa cum există life coach d-ăla), iar calificarea pe care trebuie să o aibă cineva pentru a face aşa ceva, să fie simplul fapt de a fi un anume tip de mamă) şi în nici un caz nu greşesc când îmi pică prost la ficat, la stomac şi la ce-oi mai avea prin mine (inimă, de exemplu) când cineva scuipă pe mine din vârful dealului şi eu mi-am aruncat umbrela de stupidă ce-am fost. Cer prea mult, stiu, mi s-a spus. Nu ştiu să fac compromisuri. Nu-mi place să primesc şuturi în cur cu bocancul. Sunt prea, sunt chiar foarte, dar foarte-foarte… Şi tocmai din toate aceste motive, m-am hotărât solemn să mă las de oameni. Pentru că dacă în zona care mi-e mai îndepărtată de suflet am ştiut şi am putut să schimb perspectiva şi să nu mă mai afecteze toate micimile tuturor, în cealaltă nu mă duce capul cum. Cum ar trebui să interpretez, fără să mă doară, un refuz după alt refuz, decât ca o dorinţă imensă a omului de a nu mai fi deranjat de către imbecila mea persoană, care n-a avut niciodată bunul simţ să priceapă, până când nu a primit un bocanc în gură? Cum aş putea rămâne calmă când trebuie să stau în permanenţă cu garda ridicată (unde mergi; cu cine; ce-ai în plasă; ţi-am plătit, dă-mi banii; noroc că-ţi fac eu de mâncare; la cât ţi-am dat şi ţi-am făcut, tu aşa faci?; să-l duci pe ăla mic la after-school, că m-am săturat; eşti miştocar, ca tac’tu; din cauza ta s-au despărţit maică-ta şi taică-tău)? Tocmai pentru că nu ştiu ce alte reacţii aş putea avea, tocmai pentru că nu ştiu să privesc altfel lucrurile astea, tocmai pentru că normalitatea mea e diferită de normalitatea altora, prefer să stau singură. Îmi pare rău, mamă, că n-ai reuşit să creezi monstrul perfect, după chipul şi asemănarea ta. Sunt doar un monstru cu defecte, total disfuncţional. Îmi pare rău că m-am băgat cu tot sufletul într-o prietenie în care nici n-am ştiu să dau, nici nu ştiu cum să primesc ce mi se dă. Îmi pare rău că soluţiile mele nu sunt niciodată de mijloc. Nu sunt antisocială, nu fug de oameni decât când am probleme şi simt nevoia de singurătate, ca să-mi limpezesc gândurile. Dar nici nu ştiu să mă implic, fără să mă… complic.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s