Din altă lume

petre-chirea-casa-la-tara

Pictură: Petre Chirea – Casă la ţară

Copii de vârsta mea nu erau în sat sau, cel puţin, în vecini, aşa că ziua era a mea, la fel ca şi curtea bunicilor cu via pe o parte şi livada de corcoduşi pe cealaltă. Casa mică de înălţime, cu tavan jos, pod cu şoricei şi lungă cât două vagoane jumate de tren, îmi servea doar de adăpost nocturn şi de perfecţiune în zori. În rest, curtea, via, livada şi uliţa ce ducea spre casa mătuşii erau lumea mea timp de o săptămână sau două cât poposeam în lumea lor. Mă plimbam între cele două case de vreo patru-cinci ori pe zi, ba de plictiseală într-o parte, ba de pui de găină nou ieşiţi din găoace în cealaltă, ba din te miri ce motive de care oricum nu aveam nevoie, că nu duceam lipsă de braţe deschise şi iubitoare în niciuna dintre părţi. Îmi plăcea liniştea singuratică a satului, colbul care se ridica pe drum în urma gâştelor, şanţurile înverzite de la porţi, în care noaptea luceau licuricii, şi mai ales culorile – special alese să le porte numai florile din acea parte de lume. Liniştea era întreruptă doar de orătănii şi de câte o căruţă trasă de tropot molcom de cai. Parcă nici câini nu avea satul, că nu se auzeau, iar de pisici nici nu putea fi vorba, de vreme ce şoriceii alergau nestingheriţi prin pod. Din când în când o auzeam pe bunica strigând: „Lisandreeeee, ia mai suiete-n pod de pune niscai otravă, că iar s-au înmulţit şoaricii” şi Lisandru lua otrava, se ducea-n pod, dar nu ştiu unde o punea, că şoarecii se auzeau mereu la fel. Pesemne că se gândea şi el, ca şi mine, că zgomotul acela face parte din casă şi că n-avea niciun rost să-l amuţească.

Într-o vară, le-am dus un pisoi. Mic, portocaliu, cu ochi albaşti şi dor de joacă. Îl dusesem cu trenul, eu cu tata, drum de vreo trei-patru ore, ca să-i scape de şoarecii care se înmulţeau în draci în pod şi mâncau grăunţele păsărilor. Vara următoare, bunica mi-a povestit cu lacrimi în ochi că Pufuleţ al meu fusese harnic şi vânase şoareci de de-abia se mai auzeau pe tavanul jos al casei, da’ amărâtu’ făcuse purici şi l-a dat cu otravă de rozătoare. „Că al’ceva n-a avut mama, şi-aşa se scărmăna ghietu’!” L-am jelit pe Pufuleţ vreun sfert de ceas, apoi am descoperit că bunicii aveau pui negri de găină, slăbiciunea mea. Am înşfăcat unul de gât şi, scufundându-l în găleata cu apă proaspăt scoasă din fântână, m-am apucat să-l îmbăiez. „Puiu’-puiu’, baie-baie”, îi cântam în timp ce îl scufundam şi-l scoteam din apă, ţinându-l bine de gât ca să nu cumva să-l scap, să se-nece. A fost tardiv când bunica a scos puiul din mâinile mele.

Într-un rând am nimerit în plin săpat de şanţuri de-a lungul şi de-a latul satului. Se băga gaz. Şanţurile adânci ca la vreo doi metri se căscau, lunguieţe, şi în faţa porţii bunicilor. Pasul meu de patru ani şi-un sfert era destul de lung să sară şanţul doar dacă veneam în fugă şi, de obicei, veneam. Într-o după-amiază leneşă, însă, pornind agale spre casa mătuşii să văd care mai e treaba pe acolo, am uitat să alerg şi-am dispărut, cu tot cu maioul alb frumos tricotat, umeri şi cap, în şanţ. Tata, care mă conducea din priviri până în capătul uliţei ce dădea în uliţa cu casa mătuşii, a sărit şi m-a extras din adâncimea întunecată, de nici n-am avut timp să-mi dau seama ce se întâmplase. Eram julită pe braţe, umeri, picioare şi un pic pe nas, iar maioul era un dezastru. A scos o găleată cu apă din fântână, m-a spălat, mi-a schimbat hainele şi, după ce m-a trecut şanţul în braţe, mi-a spus să nu stau mult la mătuşa, că trebuie să mâncăm.

Altă dată, pe drumul dintre cele două case, un cârd de gâşte m-a găsit sfidătoare şi s-a luat, gălăgios, după mine. N-aveam mai mult de cinci ani şi, cu toată fuga mea, m-au prins şi mi-au arătat ele ce-nseamnă să treci ţanţoş prin faţa lor. La întoarcere l-am luat pe văru’-meu cu mine să mă păzească de furia gâştelor mâncătoare de fetiţe, iar el a râs tot drumul, îndemnând toate gâştele întâlnite în cale să se înfrupte din mine.

Nu ştiu câţi ani aveam când m-am trezit aproape înghiţită de veceul din curtea mătuşii, însă tind să cred că nu eram nici destul de mică să mai fac la oliţă, dar nici destul de mare să mă aventurez aşa, singură. Ştiu doar că abia mă ţineam să nu alunec cu totul în hazna, doar cu braţele, capul şi picioarele de la genunchi în jos afară, şi ţipam din toţi rărunchii: „am căzut în veceeeeeeeeeu, am căzut în veceeeeeeeeeeu”. Bineînţeles că tata a apărut în doi timpi şi trei mişcări, punând capăt poveştii, deşi l-a urmărit un timp gândul că puiul lui şi-ar fi putut găsi sfârşitul în felul ăla… cel puţin inoportun.

(Acest fapt mă duce cu gândul la altă hazna, fără nicio legătură temporală sau spaţială cu cea de faţă, ci doar din punctul de vedere al finalităţilor asemănătoare ce le-ar fi putut avea cele două evenimente: după cel de-al doilea Război Mondial, un bunic a găsit pe câmp o bombă. S-a gândit ce să facă, a chemat nişte consăteni, au luat bomba, au aruncat-o în latrină, să nu stea aşa, periculoasă, pe câmp, şi şi-au văzut mai departe de viaţă. După douăzeci-treizeci de ani, o bunică – soţia bunicului ce a găsit şi aruncat bomba în propria hazna, a spălat rufe – albituri, le-a apretat şi le-a întins pe sforile din curte – albe şi curate în bătaia soarelui şi a vântului. Liniştea plutea, domoală, peste sat, păsările îşi încetaseră zborul şi zarva în arşiţa amiezei, florile zâmbeau, tăcut, spre soare. Nimic nu întina pacea ce se lăsase peste lume, când, deodată, cu bubuit groaznic, ca venit din măruntaiele pământului, albiturile bunicii fură împroşcate de ani întregi de materie netrebuincioasă. Bomba bubuise! Normal că bunica nu a tunat şi fulgerat din cauză că juma’ de sat era stropit cu… sau că ar fi putut fi victime ale nefericitului eveniment, ci din cauză că rufele ei erau, acum, maro.)

Întâmplările, cele mai banale şi de nebăgat în seamă întâmplări, capătă dimensiuni şi conotaţii noi în mediul acela lipsit de alergătură, de gălăgie, uneori chiar şi de cuvinte. Până şi gândurile pe care le ai acolo sunt altfel, curg altfel şi ţi le aminteşti altfel. Toate acele întâmplări şi toate acele gânduri rămân amintiri, dar nu orice fel de amintiri, ci din cele parfumate cu cel mai îmbătător parfum – al vieţii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s