Mică

Stau mică şi chircită în sinea mea, tremurând cu clănţănit de dinţi şi întrebându-mă dacă în afară de sfârşitul inevitabil mai există vreunul. Sau o pauză. Sau o reorientare. Şi scutur din cap cu încăpăţânare, spunându-mi că astea nu sunt, într-adevăr, probleme, chiar dacă nu mai contenesc de vreo şapte ani încoace. Suntem vii, sănătoşi şi împreună, iar ăsta e singurul lucru care contează. În rest, divagaţii. Că ăla mic nu-i cuminte la şcoală, că abia a făcut şase ani şi l-am luat cu japca dintr-o grădiniţă pe care a urât-o şi l-am dus la şcoală, că aşa a vrut sistemul, unde i-am zis că o să fie fain, iar el nu înţelege ce e atât de fain în faptul că nu ai voie să mişti în front. Că oamenii care ar trebui să fie cei mai răbdători şi pricepuţi cu copiii, sunt, de fapt, cei care-ţi judecă defectele de părinte şi te arată cu degetul, pe tine şi pe progenitura ta nereuşită. Că e considerat un copil indisciplinat şi e certat toată ziua, în loc să i se explice de ce trebuie să facă anumite lucruri şi de ce nu trebuie să facă altele. Că l-au debusolat şi pe el şi pe mine în două săptămâni de când a început şcoala, că stau nopţile şi mă gândesc în ce direcţie s-o apuc. Că ăla mare, adolescentul şi frumosul meu băiat, vorbeşte în ore, cu pletele în vânt, după ce până acum a fost unul dintre copiii cuminţi ai unei clase de teribilişti. Că toată lumea mi-a aruncat în nas, oftând superior, că o să am un an foarte greu, iar eu m-am încărcat cu oftaturile ei mai ceva decât cu bolovani. Că toate astea îşi au rădăcinile în durerile mele de om abandonat şi de neiertat, în neputinţa mea de a face mai mult decât fac, în a nu şti, în unele cazuri, ce să fac, în a mă lăsa copleşită de tot felul de nimicuri şi, în general, în a fi ceea ce sunt. Şi, mai ales, în a fi de vină pentru orice, chiar şi atunci când nu sunt, pentru că am fost învăţată să ţin capul plecat şi să mă consider inferioară tuturor. Pentru că oricine, întotdeauna, a fost mai bun ca mine la orice. Pentru că am învăţat să respect chiar şi atunci când nu sunt respectată. Pentru că singurul meu sprijin sunt tot eu, aia defectă. Aşa că stau mică şi chircită în sinea mea, tremurând cu clănţănit de dinţi, pregătindu-mă să stau drept în mijlocul unei mări de oameni necunoscuţi şi neîndurători. Eu – imperfecta, în mijlocul unei mări de oameni perfecţi, care fac valuri mari, ce se înalţă mult deasupra capului meu plecat.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s