Răstimp

anca1

Azi s-au făcut opt ani de când o prietenă dragă s-a stins. Tânără. De cancer. A lăsat în urmă doi copii şi o mare nedumerire. Încă mai sălăsluieşte nedumerirea aia undeva, în mine şi, probabil, în toţi cei care au cunoscut-o. Ţi se părea că un om ca ea nu poate muri. Am fumat şi am băut în memoria ei, am râs şi am plâns, am dansat pe mese, toate la un loc. Pansamente. Cu timpul ne-am obişnuit să nu o mai vedem, să nu o mai auzim. Niciodată, însă, nu a dispărut de tot. Pentru mine, moartea ei a fost un prag de care m-am împiedicat rău, mi-am julit genunchii şi sufletul şi am mers mai departe oarecum târâş. Azi, gândindu-mă la ea, mi-am dat seama că nu mai poţi să mergi niciodată drept după aşa ceva, că îţi rămâne pe umeri o apăsare pe care de cele mai multe ori o ignori, dar care, în câte o zi, te îngenunchează. Şi-ţi vin în minte, de-a valma, imagini de pe vremea când ea era om pe pământul ăsta, ca şi tine acum, şi-ţi aminteşti clar vocea ei, râsul, statura, mersul… Credeai că ai uitat, că nu mai ştii, că, de fapt, nici n-a existat. Şi totuşi, a fost un om ca şi tine, care şi-a căutat iubirea, care a vrut mai mult, care avea vise, care s-a luptat, care uneori a pierdut, alteori a câştigat, care a sperat, care s-a rugat. Şi care acum e doar o amintire. Dureroasă, apăsătoare, dar amintire. Şi prag în viaţa ta.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s