Fin

Cam aşa e cu durerile astea, te fac scriitoare, deşi nu eşti.

Ştii când m-ai sunat ultima oară şi m-ai întrebat ce fac, iar eu ţi-am spus că citesc şi tu m-ai întrebat dacă citesc despre tine? Şi am bâiguit ceva total neinspirat, de genul scrie în cărţi despre tine? Iar tu ai spus nu ştiu, iar eu am hî-hîit mut, simţind parcă iminenta şi neînsemnata catastrofă ce urma să-mi învolbureze apele călduţe în care mă obişnuisem să mă scald înainte de tine? În care nu-mi era nici bine, nici rău, nici cald, nici frig stând aşa, inertă şi goală? Stupid dialog, nici nu am apucat să învăţăm să vorbim unul cu altul. Aş fi putut să-ţi răspund că o să scrie în cărţi despre tine când o să scriu eu o carte. Iar dacă, într-adevăr, aş scrie o carte, ceea ce e complet imposibil datorită incapacităţii mele de a coexista cu mine însămi în pace şi armonie, ţi-aş dedica cel puţin un capitol din cele maxim trei ale cărţii. Ar fi cel mai scurt, dar ar fi intens. Ar fi capitolul în care imposibilul a devenit posibil chiar şi pentru o fracţiune de secundă, deşi imposibilul devenise atât de imposibil înainte de tine, că nu-l mai urnea nimic. Ar fi capitolul în care mi-ai trezit femeia, ai avut-o şi apoi mi-ai aruncat-o înapoi. Încă una în plus, nu cea pe care o aşteptai. (Eu ce să fac cu ea?) Şi ar putea fi ultimul capitol, după care aş scrie spanioleşte (sau franţuzeşte) fin. La ce bun să continui? Ţi-am spus că nu sunt figurantă în viaţa nimănui, iar roluri principale se găsesc greu. Ţi-aş trimite cartea cu autograf, deşi până atunci aş fi de mult uitată. Aşa sunt eu, nu las urme în viaţa nimănui, în afară de a mea. Şi nici măcar nu pot să mă îmbăt decent şi să-ţi trimit mesaje pe care, dacă le-ai pune cap la cap sau anapoda, ai putea să scrii tu singur capitolul despre tine. Despre cât de bun ai fost şi despre ce impact devastator ai avut asupra unei biete fraiere ce ţi-a sorbit cuvintele, şi privirile, şi buzele… Apropo, cel mai rău îmi pare că n-o să te mai sărut niciodată. De fapt, asta aş putea scrie la sfârşitul fiecărui capitol, pentru că am avut norocul (sau, mai degrabă, ghinionul) să fiu sărutată fără cusur de fiecare dată. Aşa e când ştii ce alegi, nu testezi vrute şi nevrute, iar instinctul meu funcţionează aproape impecabil. Restul e discutabil: cine ce a stricat, cine când a fugit, cine unde a greşit… Irelevant. Sărutul, însă… aş fi putut să trăiesc din el toată viaţa.

Iar ceilalţi nu ar înţelege de ce e atât de greu să fii trează într-o lume ca asta.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s