Pot?

E cădere şi zbor. Acum ştiu. Şi cred că e normal: yinul – yangul, horoscopul, incapacitatea mea de a metaboliza mai mult noroi şi multe altele. Numai că zborul nu alină căderea. Nu o prinde înainte să se izbească cu toată puterea de pământ şi să se facă bucăţi. Nu o duce departe, în largul cerului, dincolo de linia orizontului de unde nu s-ar mai putea întoarce. Aşa că adun şi tot adun. Pe unele le arunc repede, dar altele îmi sunt bolovani atârnaţi de picioare. De ce merit toate astea? Până când trebuie să plătesc? De câte ori trebuie să se caşte toate rănile crezute închise pentru a se vindeca definitiv? Alternativa e să fug şi să rămân iar pustie şi cred că pustietatea doare mai tare decât căderea unui zbor imperfect. E un compromis, desigur. Compromisul de a mă împăca cu rănile mele, de a accepta că nu se vor vindeca niciodată şi că oricând vor putea fi deschise de către oricine. Ei, nu chiar de către oricine, doar de către tine. Compromisul de a nu fi niciodată totul pentru cineva şi de a şti cu durere asta. De parcă nu sunt completă şi pe lângă mine mai trebuie îndesat ceva, să nu rămână loc gol, să nu sufle vântul. Iar mie mi-e amar. Şi cu cât mi-e mai amar, cu atât mă fac mai mică. Poate o să dispar şi de data asta.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s