Sărbători

De câţiva ani încoace, sărbătorile nu mai sunt ce au fost. Nu din cauza faptului că sunt singură, deveniseră seci cu timp înainte de asta. Pe vremea copilăriei mele, sărbătorile erau bucurie pură. Le simţeam, le aşteptam, îmi părea rău când se terminau. Acum sunt ca o corvoadă care de-abia aştept să se termine. Fac, însă, tot posibilul ca sufleţeii să se bucure de ele.

Când eram acasă, aveam patru sărbători mari şi late şi două-trei mai mici, pe care le simţeam din plin şi le iubeam. Floriile şi Sf.Nicolae – onomasticile alor mei, veneau cu musafiri mulţi, înşiraţi pe zile întregi. Veneau cel puţin trei rânduri de musafiri cu copiii aferenţi, iar zilele acelea erau lungi şi pline. O ajutam pe mama să pună masa pe care în prealabil o lungeam la ambele capete ca să încapă toată lumea, o dichiseam cum ştiam eu mai bine, lustruiam tacâmurile şi paharele, aduceam scaune de la vecini, mă îmbrăcam frumos şi aşteptam ca pe ace prima sonerie. Primeam o grămadă de cadouri, pentru că nu poţi să vii în vizită şi să nu aduci nimic copilului, chiar dacă nu era ziua lui. Uneori noi, copiii, stăteam la masa adulţilor, alteori aveam masă separată, de obicei în bucătărie, apoi ne făceam de lucru în camera mea, în care făceam curăţenie lună cu o zi-două înainte, fără să se roage nimeni de mine. Floriile erau pline mereu de frezii primite de mama şi de mâţişori, iar Sf.Nicolae ne găsea cu cizmele tuturor copiilor veniţi în vizită şi ale mele înşirate cuminţi la uşă.

Crăciunul venea cu ritualurile lui, începând cu împodobirea bradului şi se termina cu Sf.Ştefan, care, în mintea mea, îl delimita clar de Revelion. Ştiam că după Sf.Ştefan, când mergeam la ziua lui unchiu’-meu, Crăciunul era dus şi aşteptam Revelionul. De Crăciun nu aveam rânduri de musafiri, dar, de obicei, prietena mea cea mai bună venea la Braşov, fapt care îmi dăsea senzaţia că nu mai eram singură la părinţi. Crăciunul copilăriei era invariabil alb, cu patine în picioare şi sănii lunecând la vale pe derdeluşul din spatele blocului, Până şi lumina şi aerul Crăciunului erau altfel decât în restul anului. Apoi urma Sf.Vasile pe care îl petreceam cu verişorii, unchii şi mătuşile la bunicii din partea mamei.

Când am crescut, după anii de liceu în care nu mai eram nici suficient de mică să-mi fie de ajuns, dar nici suficient de mare să vreau mai mult, ne strângeam înainte de Crăciun gaşcă mare şi, după ce repetam cu sârg o săptămână întreagă, porneam cu colindul pe la casele tuturor, apoi, cu cele adunate, o puneam de câte un chef cum scrie la carte.

Paştele copilăriei era plin de sfinţenie datorită bunicii, care ne ducea pe mine şi pe vară-mea cu noaptea în cap la biserică, nemâncate şi nebăute. Literalmente cu noaptea în cap, pentru că ne trezea pe la cinci dimineaţa, nu ne lăsa să ne spălăm pe dinţi ca să nu întinăm taina spovedirii şi a împărtăşaniei, ne îmbrăca frumos şi pornea cu una de-o mână şi cu una de cealaltă, prin întuneric, fie spre biserica din Piaţa Sfatului, fie spre cea de mai sus cu câteva case de casa ei. Nu ştiu în funcţie de ce o alegea, dar de fiecare dată era puhoi de lume, indiferent unde ne duceam. Stăteam cuminţi în biserica plină ochi şi ascultam slujba, apoi ne băgam sub sutana popii şi recunoşteam, spăşite, că am zis fără să vrem naiba şi dracu’, că de vreo două, trei, maxim cinci ori n-am ascultat de părinţi şi că e posibil să fi şi minţit, dar nu mult. Păcatele ne erau iertate odată cu linguriţa de vin acru înghiţită repede, că era coadă mare, apoi porneam spre casă unde ne spălam pe faţă cu apa în care stătuseră scufundate ouă roşii, ca să fim sănătoase şi rumene în obraji tot anul.

Slujbele din dimineaţa zilei de Paşte au fost înlocuite, odată cu trecerea anilor, cu slujbele de Înviere pe care le frecventam în aceeaşi formaţie în care mergeam de Crăciun la colindat. Sau, oricum, aproximativ.

Nu ştiu exact anul în care am început să dorm în noaptea de Crăciun şi nu m-am mai dus la Înviere în noaptea de Paşte, dar cu siguranţă că am pierdut tot sensul şi căldura acestor sărbători. Mă mai bucur, într-adevăr, când îmi văd copiii în dimineaţa de Crăciun cu ochii plini de aşteptări şi în dimineaţa de Paşte când încep concursul de spart ouă, dar mă bucur de bucuria lor, nu de a mea. De Florii şi de Sf.Nicolae am devenit musafir în casa alor mei, iar bunicul a murit, aşa că de Sf.Vasile nu am mai avut pe cine sărbători. Cred că am lăsat tărăşenia asta de rutină şi plictis, de amar şi gol, de „ce sens mai au toate astea” să-mi inunde viaţa şi nu am mai ştiut să simt aerul şi lumina Crăciunului şi sfinţenia Paştelui. Nu am mai recunoscut bucuria mugurilor pufoşi şi a cizmelor lustruite aliniate în faţa uşii şi parcă nici nu mai ştiu să le regăsesc. Iar copilul mai mic sau mai mare din mine tânjeşte amarnic după toate astea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s