Ropot

ai venit
deodată cu ploile şi
ai săpat în mine
şanţuri adânci:
unul duce de la cap
până la inimă, altul
coboară încet,
precum un pârâu
proaspăt ieşit din stâncă,
spre locul în care,
cu fiecare clipă,
cu fiecare cuvânt,
din fiecare gând al meu,
şi cu fiecare suflare,
se nasc noi stropi
de ploaie,
altele curg
deodată cu sângele
prin venele
ce-mi străbat
tot cuprinsul,
de parcă aş fi
un sit arheologic
în care ai căutat urme
ale altor civilizaţii
ce au locuit vreodată
în mine,
dar ce să mai vorbim…
mi-ai luat ploile
şi m-ai înfăşurat în ele,
să-mi umple şanţurile
pe care tu
le-ai săpat adânc
în  mine,
să-mi aştept cuminte
toamna târzie
în care piatra cubică
lucea
în lumina felinarelor
aliniate de o parte
şi de alta,
de la un capăt la altul
al străzii,
aşa cum numai
ploile ştiu să o facă
să lucească

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s