Da!

Am visat, pentru că aievea n-are cum să fi fost, că m-ai întrebat dacă vreau să vii acasă. Ţi-am răspuns din abruptul sufletului, de pe stâncile cele din nori, că da, ce întrebare e asta?! Dacă îmi dădeam seama la timp că sufletul meu are acum şi văi line, nu mă împietream aşa în răspunsul ăsta nud, dar cum nu m-a întrebat nimeni, niciodată, ce vreau, nu ştiu nici să răspund. Întrebarea ta, singură, e tocmai aerul de care aveam nevoie ca să nu mă sufoc. Iar aerul se trage cu nesaţ în piept, nu cade avalanşă la vale. Mi-a luat mult împietritul ăsta, am pus piatră lângă piatră, bolovan lângă bolovan, până când n-am mai avut aer. Acum, de un timp, mi se spune că îmi strălucesc ochii. Şi mi s-a năzărit că n-am visat, că doar m-am transformat în lavă lângă tine, atunci, când nu se mai ştia suflet, inimă, răsuflare, vis, ploaie – ale cui sunt şi toate au fost ale noastre. Acum mi te vreau înapoi. Nu de la zero, că momentul ăla a fost, îl ştii şi tu. Dar de atunci înainte. Pentru totdeauna.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s