Codiţă şi Omul

– Nu muşcă, doamnă, câinele. Hai, Codiţă, uite, copiii, se duc la şcoală.

Codiţă îl urma, gras, blănos şi ponosit, cu aerul unui urs atotcunoscător. Mergea încet, era destul de bătrân şi nici nu mai vedea aşa bine. Omul nu se grăbea, mergea în acelaşi pas şi în acelaşi fel ca şi Codiţă: încet, adus de spate şi la fel de ponosit. Erau de-o vârstă, câinele şi omul, unul în ani lumeşti, altul în ani câineşti, ba chiar şi de-un fel: dacă omul ar fi fost câine şi viceversa, nu s-ar fi văzut nicio diferenţă.

Îl găsise pe Codiţă pe vremea când era un câine mic, în spatele unui tomberon, aproape agonizând, pe când Omul se uita după o pereche de papuci mai acătării, că ai lui erau numai găuri şi din pensia mică nu putea să-şi ia alţii noi. Auzise un scâncet slab în timp ce scormonea cu băţul prin gunoi, iar când se apropie, îl descoperi pe Codiţă cu spume la gură. Mama şi cei cinci fraţi ai lui erau deja morţi. Se otrăviseră înfulecând din gunoi resturi cu otravă pentru şobolani, iar Codiţă – cum concluzionase Omul mai tarziu, când câinele a fost în siguranţă şi el a avut timp de reflecţie – fiind cel mai mic, n-a apucat să mănânce atât cât să-i fie fatal. De atunci au fost nedespărţiţi.

Îşi făceau în fiecare zi, iarnă sau vară, plimbarea de dimineaţă coborând dealul până spre unitatea de pompieri, cam pe când copiii se îndreptau spre şcoala din apropiere. Pe Om îl încălzeau zâmbetele copiilor la vederea lui Codiţă cel blănos, motiv pentru care, în fiecare dimineaţă îi înştiinţa de cuminţenia câinelui cu aceleaşi vorbe liniştitoare. Părinţii lor treceau impasibili, unii chiar ocolindu-i pe el şi pe Codiţă, alţii aruncându-i priviri încruntate. Dar pe el nu-l deranjau aceste mici neajunsuri ale oamenilor mari. El culegea zâmbete de copii. Unii chiar întrebau, aşa, din mers:

– Ce mai faci, Codiţă?

Şi Omul ştia că acei copii vor creşte oameni buni. Apoi poposeau pe pervazul exterior şi lat al magazinului de cartier din drum, ca pe o bancă în parc, privind lumea din ce în ce mai răzleaţă şi discutând. Când strada rămânea pustie, se întorceau în casa mică, veche şi ponosită şi ea, împărţeau franzela mică şi ieftină, cumpărată de la magazinul pe marginea căruia se odihniseră şi fiertura de legume cu impresii de ciorbă pe care o făcea Omul ca să aibă amândoi ceva cald în burtă şi trăgeau câte un pui de somn, Omul pe canapeaua veche şi tare, Codiţă jos, cu botul pe bocancii scâlciaţi ai Omului. Cândva avuseseră un aparat de radio, la care mai ascultau câte o oră pe zi, ca să nu consume bateriile aşa repede, dar se stricase, aşa că nu le rămăsese decât să aştepte în linişte trecerea timpului.

Când se trezeau din moţăiala lor de om şi câine bătrân, mai mâncau câte o bucată de pâine dată prin conserva de peşte în sos tomat după care se omorau amândoi, iar cu colţul de pâine care rămânea, Omul se ducea afară, în faţa casei şi chema porumbeii. Îi era mai mare dragul când îi vedea adunându-se din patru zări, de pe acoperişurile înalte ale caselor din jur, de pe stâlpi sau de aiurea şi năpustindu-se asupra firimiturilor pe care el le punea cu grijă pe jos, sa nu le ia vântul.

Spre seară o luau iar, uşor, la plimbare, în josul dealului, spre unitatea de pompieri. Se opreau la gardul de la colţul străzii să vadă dacă nu cumva Floricel, motanul, se întorsese din preumblările lui de motan, îl întrebau de sănătate în cazul în care îl întâlneau, dându-i de prin buzunare o bucată tare de ceva ce părea carne, apoi, după ce motanul mulţumea frecându-se mieunător de gleznele Omului, mergeau să mai poposească un timp pe pervazul magazinului. În cele din urmă, când li se părea că timpul cursese destul, Omul întreba câte un trecător:

– Bună ziua, nu vă supăraţi, cât este ceasul?

Iar când trecătorul îi răspundea, oprit aproape împotriva voinţei lui de glasul blând şi politeţea Omului ce părea (poate şi era) un om al străzii, de pildă:

– Şase şi un sfert, el repeta gânditor:

– Şase şi un sfert…, apoi continua, recunoscător: mulţumesc foarte frumos, să aveţi o zi bună. Hai, Codiţă, acasă, că-i târziu.

Şi făceau amândoi, greoi, stânga-mprejur, îndreptându-se în acelaşi pas şi în acelaşi fel spre casa cea mică şi veche.

O singură umbră îi întuneca Omului sufletul senin: în ultima vreme nu prea se simţea bine. Cui îi va rămâne Codiţă?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s