Căprioară,

Ştii momentul ăla când apare aşa, ca de nicăieri, câte cineva care, în loc să treacă pe lângă tine, se opreşte direct în faţa ta şi oricâţi paşi ai face în lături nu se dă la o parte, ba chiar, spre mirarea şi enervarea ta, face şi el la fel? Ei, bine, dacă îl ştii, eşti norocos, pentru că momentul ăla se întâmplă cu adevărat doar de câteva ori într-o viaţă. Iar enervantul care nu te lasă să-l ocoleşti se numeşte, simplu, prieten. Unii ar spune că da, ştiu, au o mie de prieteni. Eu îţi spun că nu au, şi îţi spun şi de ce.

Acum o sută de ani, mai exact în noiembrie 2004, eram ca tot omul la muncă. Închidere de lună, contabiliceşte vorbind, hârtii, nervi, scrumieră plină cu mucuri de ţigări, unul dintre şefi:

– Ia şi fă un test repede, că vine o fătucă pentru angajare, să vedem ce ştie.

Trântit, bufnit, înjurat, gata testul: întrebări grele, cu exemple practice. De fapt, cine mai ştie…

– Şi închideţi şi calculatorul, să vedem dacă ştie să-l pornească.

Fătuca a venit şi s-a apucat de test, după ce, spre stupoarea tuturor, a găsit, în prealabil, şi butonul de pornire a calculatorului. Singura greşeală pe care a făcut-o a fost să întrebe ceva la una dintre întrebările testului. Am scos fum pe nări şi, cu coarnele înainte, am bufnit încruntată precum taurii ce alearga zilele acestea pe străzile Pamplonei:

– Scrie ce ştii!

Şi a scris, pufnind în gând. Nu ştiam că şi ea e tot taur.

A doua zi a fost rugată să-şi aducă o cană, că acolo se bea multă cafea, iar după aproximativ jumătate de an, plângea în autobuz că n-o să ne mai vedem zilnic, pentru că eu îmi găsisem alt serviciu. Acum este cea către care mă îndrept, nu pentru că are dreptate mereu, ci pentru că este sinceră mereu.

Acum cincizeci de ani, prin 2010, vara, eram, ca tot omul, la muncă. Închidere de lună, contabiliceşte vorbind, hârtii, nervi, scrumieră lipsă, pentru că între timp mă lăsasem de fumat, se deschide uşa: un val de lumină cu ochi mari a năvălit în biroul incolor. După câteva zile şi-a adus cu ea şi veselia şi a colorat biroul, sărind ca apucata pe dâra de soare proiectată prin fereastră pe mocheta cenuşie, râzând tare şi mult şi, pentru că avea ochi blânzi şi buni, am numit-o, într-un moment de slăbiciune, căprioară. Sălbăticită de anii mei urâţi şi nedorind oameni în jurul meu, am stat apatică, uneori întrebându-mă de ce insistă să-i placă de mine, când nici mie nu-mi place. Şi pentru că eram în faza în care negam prietenia în toate formele ei, nu am lăsat-o să se apropie. ‘mnezeu ştie pe unde s-a strecurat, că m-am trezit, fără să mă gândesc deloc, că în fata asta pot să am încredere, iar ăsta e singurul lucru care contează, pentru că oamenii se împart, scurt, în două categorii: cei în care poţi să ai încredere şi cei în care nu.

De-a lungul timpului s-au perindat pe lângă mine sute de oameni. Unii s-au oprit să îmi arate ceea ce ştiam deja, apoi s-au risipit în neant, alţii au trecut fără să mă privească, aşa cum am făcut şi eu. Unii au lăsat în urmă un iz de putrefacţie, alţii un parfum necunoscut – lucruri fireşti, dealtfel. Rareori, însă, s-a întâmplat minunea ca cineva să apară de nicăieri, să se oprească direct în faţa mea şi oricâţi paşi aş fi făcut în lături, să nu se dea la o parte, spre mirarea şi enervarea mea. Şi bine a făcut, altfel cum aş fi văzut că am fost pe cale să trec pe lângă un prieten? Aşadar, dacă tot te-ai încăpăţânat…

006_otkritki_1217850128

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s