The Saddest Song You Ever Sang to Me

I’m like the Dead Sea,
The nicest words you ever said to me

-Oamenii nu se schimbă, doar se manifestă în funcţie de cum percep, într-un anumit moment, lucrurile.

-Unele răni nu se vindecă cu adevărat niciodată, doar uiţi de ele atâta timp cât nu dor.

Stăteau sprijiniţi de capota Volkswagen-ului Beetle, privind apusul. Marea se întindea la picioarele lor, spumegând din când în când, liniştită. Privirile li se agăţaseră de soare, precum o muscă neatentă ce se agaţă în pânza unui păianjen, nemaiputându-se desprinde, oricât ar încerca. Ajunseră până aici încercând să fugă de ei. Căutaseră un loc în care să se găsească fiecare pe sine, iar aici era capătul. Capătul lor, capătul lumii. Şi marea. Linia orizontului se trasa, ca o certitudine, în depărtare, delimitând culorile: portocaliu sus, negru jos. O vreme, portocaliul se oglindise în negru, precum un suflet în perechea lui, apoi negrul înghiţise încet-încet portocaliul. Niciodată invers.

-Ai putea trăi fără mine?

-Probabil că da.

Părul ei de culoarea mierii dansa, din când în când, purtat de briză, într-un dans numai de ei ştiut, pornit de la tâmple, înălţat pe vârfuri pentru câteva clipe şi sfârşit într-o unduire suavă din care vântul se desprindea, alergând mai departe. Câteva secunde de iubire împărtăşită, urmate de un infinit sfârşit.

-Un infinit sfârşit…

-Un infinit început?

Căsuţa mică din piatră şi lemn în care locuiseră înainte să se piardă era ţintuită între munţi, undeva între gândul despre ce a fost şi cel despre ce va fi. Grădina mică în care vara înfloreau bujorii fusese năpădită de buruieni. Mari, sălbatice, punând stăpânire pe tot ce fusese cândva. Găsiseră căsuţa din întâmplare, plimbându-se pe străzi într-o noapte în care ningea. Ieşiseră din garsoniera lor minusculă, în care o saltea se întindea maiestuoasă în mijlocul camerei goale cu pereţii străjuiţi de teancuri de cărţi şi cutii cu haine şi o masă roşie cu două scaune, unul albastru şi unul verde, se sprijinea de peretele nordic al chicinetei. Alergaseră ca nişte copii prin zăpada proaspăt căzută şi se opriseră sideraţi, gâfâind, în faţa casei a cărei portiţă joasă, din fier forjat, aştepta întredeschisă. Intraseră în curtea mică, privind spre ferestrele întunecate. Pe uşa din lemn, o bucată jerpelită de carton anunţa strâmb: de vânzare.

-Când ai văzut pentru prima dată, cu adevărat, luna?

-Atunci când am simţit pentru prima dată, cu adevărat, ploaia.

Ea ieşise în grădină să taie cinci bujori proaspeţi, să-i pună în vază. Avea părul scurt, de culoarea mierii şi o bluză albă. El citea ziarul, indiferent, de parcă în jurul lui nu s-ar fi întâmplat niciodată nimic. Ea aduse bujorii, îi puse în vaza pe care o umpluse pe jumătate cu apă. El se ridicase fără să o privească, o sărutase absent şi ieşise fără să se uite în urmă.

-Soarele se îneacă în mare în fiecare seară… E un sinucigaş în serie.

-Eu m-am înecat în tine în fiecare clipă. Acum am învăţat să mă salvez.

Pământul devenise prea mic, cerul devenise prea jos, grădina cu bujori devenise prea mare. Disproporţii. Volkswagen-ul Beetle îi purtase în fuga lor de ei către ei, înghiţind mii de kilometri, mii de senzaţii, mii de lacrimi, până la marginea pământului, unde soarele se îneacă în mare în fiecare seară.

-Cine eşti tu?

-Cine sunt eu?

Era noapte când ea alerga desculţă, stârnind mici rafale de nisip, într-un timp pe care îl uitaseră cu totul. Vântul-prieten îi dansa, ca mereu, prin părul de culoarea mierii. Îşi uitase sufletul undeva şi fugea să-l caute. Alerga cu încăpăţânare, cu creştetul capului îndreptat îndărătnic înainte, cu privirile în nisipul ce alega deodată cu ea, în direcţia opusă. Luna o însoţea, poleindu-i pentru câte o fracţiune de secundă lacrimile ce-i curgeau şiroaie. Nu ştiuse dacă era destul de departe sau destul de aproape de sufletul ei când căzuse, sfârşită, în genunchi, plângând în hohote. Simţise o mână aşezându-i-se pe umăr şi nu se speriase. Plânse în continuare, din ce în ce mai domol, până când lacrimile i se terminară, apoi ridică privirea.

-Luna eşti tu…

-Ploaia sunt eu…

Ştiuseră întotdeauna.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s