Fugă

untitled

Dimineaţa

Se întindea neagră-gri la picioarele mării. Puţin mai sus, cerul se albăstrea încetişor. Marea tăcea, iar ei se uitau la ea, neagră, cum tace. Tăceau şi ei. Nu era nimic de spus, doar de simţit. Şi de privit, de preferinţă cu ochii închişi. De câte ori ea îl simţea în sufletul ei, se speria şi deschidea larg ochii. Ca o fugă din locul ăla care putea rămâne oricând gol, aşa cum mai fusese. Dimineaţa se întindea neagră-gri la picioarele lor.

Marea

Era dorul care venea din ei. Dorul pur, de nimic şi de orice. Fericire şi nefericire împletite precum firele unei funii marinăreşti, lăsându-se pradă una celeilalte, pierzându-se una în alta, contopindu-se. Braţele lui au cuprins-o cald, aşa cum trebuie să fie atunci când eşti în locul în care vrei să fii. Marea tăcea în continuare, cerul se albăstrea încetişor deasupra pâclei negre-gri ce însoţea dimineaţa şi ei îi era cald. Ar fi vrut să îi spună, dar nu ştia cum. Tăcuse şi îl lăsase să poposească. Marea era doar dorul care venea din ei.

Sufletele

S-au rătăcit preţ de o bătaie de aripă. Mai mult al ei. Al lui a stat pe loc şi a aşteptat-o să se întoarcă. Vrei să plec? Marea se întindea gri-albăstrie la poalele dimineţii. Ea a închis ochii şi s-a împletit cu fericirea-nefericire, cu dorul-nedor, aşteptând. Rătăcirea sufletelor, chiar şi preţ de o bătaie de aripă, doare. A rămas aşa, cu ochii închişi, până ce soarele s-a ridicat, roşu, deasupra pâclei negre-gri, apoi a respirat adânc: îi era, din nou, el.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s