Biroul (1)

Lumina rece a neoanelor așezate în linie de câte trei între grinzile de susținere inunda încăperea mare, în care erau așezate tot câte trei, pe trei rânduri, în total nouă, birourile noastre. Noi, cele nouă din biroul de prețuri produs finit (respectiv tractor), eram cele mai diferite ființe care au putut fi puse vreodată la un loc fără să se omoare: una era șefoasă, alta era isterică, alta era mămoasă, alta era un fel de femeie fatală, una era bețivă, alta eram eu, iar celelalte trei plecaseră sau nu fuseseră încă angajate, nu mai știu exact. Eram, oricum, suficiente și lumea se mira că reușim să coexistăm fără victime, ba uneori chiar să și râdem ca descreieratele. În restul birourilor din departament erau câte două, maxim trei persoane, majoritatea femei și cele mai multe dintre ele nu schimbau două vorbe cât era ziua de lungă. Noi, în schimb, ne certam, povesteam, râdeam, o duceam pe Mirela cea bețivă acasă când întrecea măsura și îi dădeam sfaturi despre căsnicie femeii aproape fatale, proaspăt măritată cu un băiet care nu se putea dezlipi de mâncarea maică-sii, făcând-o pe Cristina (așa se numea femeia aproape fatală) să gătească în van și să plângă tot în van. Biroul, ca orice birou de uzină post-comunistă, era dotat cu reșouri electrice pentru încălzire, fierbătoare tot electrice pe care le scufundam dis-de-dimineață, la orele șapte când începeam programul, în două oale măricele de cafea, șube groase, matlasate, majoritatea bărbătești, care ne așteptau cuminți pe spătarele scaunelor pentru a întregi căldura dată de reșouri și câte trei-patru zile de șomaj tehnic pe lună. Bine, șomajul tehnic nu era numai al biroului nostru, că doar nu eram noi reginele universului tractoristic, dar era, ca și cafeaua și căldura, printre lucrurile noastre preferate.

Dimineața începea cu zdrăngănit de lingurițe în oalele de cafea. De obicei, doamna cea mămoasă, întrucât ajungea prima, se ocupa de treaba asta. Tot ea băga și reșourile în priză, apoi își scotea lucrul de mână și începea să tricoteze. Următoarea care ajungea era madam Brehoi cea șefoasă, care ne povestea în cele mai mici detalii ce și cum i se întâmplau toate. Era dură, abruptă și avea un umor nemaipomenit. Avea fundul exagerat de mare și mergea puțin aplecată în față. Mereu am crezut că în sufletul ei doarme adânc o femeie foarte, foarte caldă. Madam Brehoi era într-un război rece și mut cu doamna cea mămoasă încă din cele mai vechi timpuri, de când aterizaseră amândouă în același birou. Motivele nu se știau, dar felul în care se ignorau reciproc era aproape o artă. Nu râdeau niciodată una la glumele celeilalte, nu se priveau, iar când se nimereau doar ele două în birou, se salutau fără să se adreseze una alteia. În rest, doamna cea mămoasă nu o scotea pe madam Brehoi din oala de cafea, așa cum nici madam Brehoi nu zicea vreodată vreun cuvânt rău despre doamna cea mămoasă. Între ele era o diferență de vreo zece ani, madam Brehoi având în jur de patruzeci și cinci de ani, iar cealaltă în jur de cincizeci și cinci.

Când cafeaua era aproape gata, ajungeau Cristinele. Cristina cea isterică avea un copil mic și un bărbat pletos despre care vorbea încontinuu. Avea în jur de treizeci de ani și se credea cea mai pricepută din birou în ale prețurilor de produs finit. Era exuberantă, glumeață și cel mai bine se înțelegea cu madam Brehoi. Pe mine nu m-a suportat o perioadă lungă de timp, pentru că avusesem nesimțirea să vin de la facultate direct în biroul lor, cu gândul ascuns de a-i fura ei postul căruia i se devotase trup și suflet de când terminase liceul. Eu, la douăzeci și patru de ani câți aveam pe vremea aia, nu voiam decât să se facă mai repede ora trei, să pot să zbor spre proaspăta mea garsonieră în care mă mutasem singurică și care îmi era așa de dragă, că aș fi fost în stare să nu o părăsesc niciodată. La un moment dat, Cristina cea isterică și-a dat seama că n-am nici în clin, nici în mânecă cu nimic din ceea ce se întâmpla în biroul ăla și a trecut în extrema cealaltă. Adevărul e că nu mi-a plăcut niciodată să fac prețuri pentru produsul finit, oricare ar fi fost el, mai ales că tehnica de calcul era vagă în acel moment și munca noastră consta în a grupa, aduna și introduce în sistem cearceafuri întregi de foi A3 cu repere care participau la alcătuirea produsului finit. Cu ocazia asta am aflat câte suruburi și piulițe are un tractor în el, cum fiecare costa câtva și cum pe cearceafurile A3 erau înșirate bucată cu bucată, deoarece numai noi, oamenii, știam să facem adunări. Am mai aflat, după ce am plecat din uzină, că o fătucă tinerică, ca la treij de ani, vorbește frumos de mine pe la alții și, întrucât Cristina aproape fatală, deși avea tot în jur de treizeci de ani, nu prea vorbea, doar plângea, mi-am dat seama că i-am intrat cumva la suflet celeilalte Cristine.

Cât despre Mirela, avea în jur de treizeci și cinci de ani și era înaltă, bucălată și alcoolică. Dimineața ajungea tăcută la serviciu, își lăsa geanta și haina în cuier, își lua șuba pe ea dacă era frig și stătea privind în gol, până când doamna cea mămoasă îi punea ceașca aburindă de cafea în față. Aproape că-i simțeai durerea de cap de la mahmureală. Se înviora brusc după ce-și bea cafeaua și pleca. Se întorcea după prânz, trotilită și vorbăreață, cu cearceafurile în brațe. Nimeni nu râdea de ea nici în față, nici pe la spate. Uneori, madam Brehoi sau doamna cea mămoasă o mai luau deoparte și îi spuneau să nu mai bea, că are un copil acasă și e păcat. Alteori era, ca noi toate, victima istericalelor Cristinei. Și câteodată, foarte rar, era foarte tristă și nu bea nimic timp de câteva săptămâni.

Azi, când am ajuns în biroul meu cel relativ cochet, cu lumină blând strecurată prin ferestrele de mansardă, căldură și dotări de tot felul, am avut o senzație de gol. Nimeni nu făcea cafea, nimeni nu vorbea, nimeni nu era isteric, sau aproape fatal, sau mămos, sau șefos, sau alcoolic. Nimeni nu era. Și chiar dacă ar fi fost, tot n-ar fi avut cu ce să umple senzația de gol.

Anunțuri

15 gânduri despre „Biroul (1)

  1. Foarte bun text, parcă ai strecurat câte-un punct culminant o dată la două cuvinte. Mi-au plăcut personajele, aproape că mă obișnuisem cu ele și mi-a părut rău că a venit și ultimul punct. Imens tablou narativ, mi-a plăcut foarte mult. Felicitări!

    PS: Mi-a dat o speranță unul ăla dintre paranteze, poate și altele o să-i mai urmeze.

    Seară frumoasă.

    Apreciat de 1 persoană

      1. Și eu mulțumesc, m-am delectat teribil citind textul. Da, pe domnul unu l-am văzut ca pe un fel de episod. Trebuie să fi fost destul de plăcut în acel birou, că nu te-apucă nostalgia decât după amintiri de care ți-e drag. Sper să găsești un colț călduros în orice birou ai intra. Toate bune.

        Apreciat de 1 persoană

  2. De acest ‘sindrom’ al inadaptabilitatii la viteza secolului,sufera majoritatea celor veniti din ‘epoca’ cealalta .
    Vidul sufletesc însa,poate fi umplut (dupa parerea mea personala) doar cu acceptarea lui Dumnezeu,prin perseverenta,credinta,speranta si iubire neconditionata,fara prejudecati,toleranta si acceptare în rabdare,pâna la sfârsit a incercarilor si testelor,ce vor veni pe parcursul vietii,pentru a ne cunoaste identitatea, rolul si locul în acest infinit si paradoxal macro-Univers,în care constientizam existenta,inconstienti,înselati de întunericul din fiinta materialista a micro-Universului interior…

    Apreciază

    1. Cred că e vorba de amândouă. M-a izbit așa, o răceală când am intrat în birou azi dimineață și m-am dus cu gândul, nu știu de ce, tocmai în biroul ăla de atunci. Am îmbătrânit, ce să mai… 😀

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s