Destin versus cutremur

Cutremurul de 10 grade pe scara Richter a bocănit în telefon ca o vecină nebună, căreia îi scăzuse cumplit glicemia, în ușă:

– Dacă n-ai urgent o cană de zahăr, a spus ea, treci sub tocul ușii. Nu uita familia!

Familia, în momentul acela, era compusă dintr-o mamă care căscase niște ochi așa cum nu credea vreodată că se pot căsca ochii, în timp ce dădea adunarea:

– Păi am cam crăpat la 10 grade, dar na, hai repede toți copiii sub tocul ușii. Ăsta cred că e bun.

și trei copii: unul mic, care sărea fericit în jurul nostru și doi mai mari, adolescenți, primăvara. Am stat circa cinci secunde înghesuiți, întrebându-ne cam în cât timp ar trebui să simțim ceva, apoi Ș s-a plictisit și s-a dus la baie. A a strigat de sub tocul ușii după ea:

– Unde pleci, stai aici…,

dar nu a mai putut fi oprită.

– Fă sub tocul ușii, dacă tot te-ai dus, am strigat și eu în urma ei, apoi, văzând că Ș a străbătut un hol întreg, cu serpentine, vie și nevătămată, ne-am împrăștiat și noi care încotro, grupați totuși. Eu priveam insistent tavanul, gândindu-mă că altceva n-are ce să ne cadă în cap, fiind la ultimul etaj și că, dacă ne aliniem corespunzător sub tocul ușii, murim neatinși,  A și Ș, proaspăt întoarsă de la baie, se sorbeau din priviri, iar T redescoperise universul necuprins al desenelor animate.

Cutremurul a fost întrerupt de băiatul cu pizza, care a început să sune la interfon ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Evident, nu avea aplicația, căci altminteri n-am mai fi mâncat nimic aseară, pentru că niciun băiat cu pizza nu s-ar fi aventurat pe niște scări la 10 grade Richter. Sper, cel puțin.

Dovada lui de curaj și inconștiență ne-a readus cu picioarele pe pământ, conștientizând că ne e foame. Ne-am așezat la masă, destul de aproape de tocul ușii, în caz că mai ciocănea cineva, și ne-am apucat să mâncăm. Acum e momentul să bag o paranteză și să explic următoarele: unii oameni reacționează abia după ce șocul a trecut. Așadar, draga noastră Ș, care a fost ocupată în timpul cutremurului, a realizat că da, am fi murit și că în cazuri din astea nimeni nu scapă, indiferent de sex, culoarea pielii, cantitatea de mâncare din farfurie, notele de la școală și alte aspecte. A încerca să o liniștească, însă Ș era de neliniștit. Eu, recunosc, nu eram foarte atentă la ei, pentru că mă băteam cu T pe o porție de paste, (pentru că băiatul cu pizza aduce și paste, dar nu poți să-i spui „băiatul cu paste”, din motive evidente), dar nu eram nici neatentă, astfel încât am putut să rămân siderată până în ziua de azi, auzindu-l pe A declarând vizibil iritat:

– Bă, nu murim, că eu am un destin de împlinit și până nu-l împlinesc, n-am cum să mor!

Pentru câteva secunde, o liniște halucinantă ne-a învăluit pe toți. Când ne-am revenit, eu am făcut:

– Oooooo, ce faaaaaaain…, și am rămas zâmbind în gol cu mândrie,

Ș a lăsat furculița în farfurie și mi-a sufocat băiatul într-o îmbrățișare spontană,

iar T s-a bucurat (pentru un minut) că a rămas singur la porția de paste.

Anunțuri

8 gânduri despre „Destin versus cutremur

        1. N-am simțit nimic, dar când ești responsabil de trei copii și ești anunțat (chiar și de o aplicație) că vine dezastrul, te cam sperii 🙂 Eu, cel puțin. Bineînțeles că am fost tare ca piatra, iute ca săgeata, nu s-a văzut nimic :p

          Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s