43

Am deschis ușa și am intrat. În mijlocul holului mă așteptau toți trei, cu gurile până la urechi: T cu un buchet mare de lalele în mână, Ș cu o punguță albastră în care aveam să găsesc cea mai frumoasă brățară din lume și A cu tortul din care ieșeau aprinse cifrele 3 și 4, în ordinea asta. „Am îmbătrânit 10 ani într-unul”, m-am gândit. Anul trecut, lumânările formau 24, iar înainte de asta, ultimul tort pe care mi-l amintesc este cel din anul în care am împlinit 81 de ani, dar pe vremea aia nu se glumea cu lumânările. În spatele meu, Honey închidea ușa, victorios. Ce am făcut să merit atâta iubire? Știu că de greșit, am greșit mult, fără să vreau, fără să știu, iar unele dintre greșeli nu mai pot fi îndreptate, rămân răni pe fundul sufletelor. Poverile mele prostești pe care încă le mai car cu încăpățânare și care uneori mă apasă atât de tare că abia mai pot să respir i-au afectat într-un fel sau altul pe toți. Încă mi-e frică să fiu fericită, tocmai pentru că aș putea pierde momente precum ăsta. Și crede-mă, nu e normal să te gândești la asta când în patru perechi de ochi citești cea mai sinceră iubire. Trebuie doar să te bucuri, atât, ca să-i bucuri și pe ei cu bucuria ta.

Au trecut câteva zile de atunci, momentul ăsta magic l-am așezat lângă pomul de Crăciun al tatei și alte nestemate pe care le-am adunat de-a lungul timpului, iar aseară am înțeles: bolovanul din gura peșterii nu-și are sensul aici.

Anunțuri