Lupul de sticlă

Pentru Tudor

Băiatul auzi pentru prima dată urletul străbătând văzduhul roz, printre ierburi înalte și case cu acoperișuri așezate cuminți pe cap și obloane trase peste ochi, într-o dimineață ce abia venea pe lume. Uuuuuuuuu… Nu îl mai auzise până atunci, dar își dădu seama pe loc că era al unui lup de sticlă care urla la Soare. Știa că, de obicei, lupii sunt nocturni, dar lupul de sticlă nu e chiar nocturn. E lupul Îngerului. Se ridică în capul oaselor și privi spre celelalte paturi. Sub cearceafuri albe, trupușoarele încă crude dormeau încă duse. Nimeni altcineva nu mai auzise urletul, ceea ce era bine, altfel nu s-ar fi știut cui îi era adresat. În ochii băiatului sclipi o speranță cât grăuntele de soare ce se strecurase prin spărtura cât un vârf de ac a storului vechi de la fereastră și se așezase cuminte pe marginea patului, chiar lângă mâna lui. Îl acoperi cu palma și zâmbi când îl văzu pe dosul mâinii: așa sunt speranțele, nu poți să le ascunzi. Cel puțin, nu de tine. Iar a lui era mare, mare cât un munte, de-abia o mai putea duce cu el. Auzise într-o zi, pe când se juca de-a hoții și vardiștii cu ceilalți copii, că mama lui e reală și că va veni să-l ia de acolo și să-l ducă acasă, într-o casă adevărată – nu că cea în care stătea acum nu era adevărată, dar într-o casă reală, cu o singură mamă, al cărei nume adevărat era Mama. Îi venise atunci să iasă din ascunzătoarea în care se băgase să nu-l găsească vardiștii și să întrebe cum așa, dar îi fu teamă să nu fie certat că trage cu urechea, așa că se mulțumi cu ceea ce auzise și se strecură în fundul grădinii, săpă cu mâinile goale o groapă mică la rădăcina unui castan și își puse sufletul în ea, să nu i-l vadă cineva cât e de colorat. Apoi se întoarse ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic și se puse pe așteptat. Trecuseră de atunci șase anotimpuri, le numărase rând pe rând: întâi o iarnă – și se gândi că e prea frig pentru o mamă reală să bată atâta drum, apoi o primăvară crudă – și se gândi că, poate, casa cea adevărată nu era încă gata pentru o mamă adevărată și un băiat ca el, apoi o vară – și se gândi că nu auzise bine, pesemne era vorba despre altcineva, apoi o toamnă – și se duse în fundul grădinii, săpă cu mâinile goale o groapă mică la rădăcina castanului și își luă sufletul de acolo, înainte să dea iar înghețul. Numără și iarna ce venise imediat după ce își puse sufletul la loc, și chiar și primăvara în care fusese cât pe ce să își piardă speranța, apoi își spuse că, dacă ar fi avut într-adevăr o mamă pe care să o cheme așa, Mama, ar fi fost cu ea de la bun început. Dar niciunul dintre copiii de acolo nu avusese vreodată așa ceva, de aceea se aflau toți acolo și nu în câte o casă adevărată. Numai când auzi lupul de sticlă urlând la Soare își dădu seama care era, de fapt, speranța lui: nu avea el o mamă pe care să o cheme Mama, dar un înger pe care îl chema Înger tot avea.

Anunțuri

6 gânduri despre „Lupul de sticlă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s