Ora zece

– De ce stai acolo și te uiți la mine? Știi că te văd, nu? Nici nu te-ai pieptănat azi. Te-ai trezit târziu? Știi că ai program de la ora zece, ar trebui să-ți pui un ceas să sune, să nu apari în halul ăsta. Erai frumoasă, știi? Încă ești. Uneori. Atunci când ai plete negre și lungi, gene plecate și lungi, rochie albă și lungă și te numești Tristețe. Atunci pot să te îmbrac în ce cuvinte vreau eu sau să te las goală, e totuna. Atunci te pot plânge, te pot urla, te pot mângâia. Dar acum ești urâtă. Hidoasă. Și stai acolo, în colțul camerei și te uiți la mine cu ochii ăia înspăimântați. Ți-e frică de mine? Normal că ți-e frică, știi că pot să te fac să dispari, chiar dacă ai program zilnic de la ora zece de vreo două săptămâni. Știu și de ce ai programul ăsta: pentru că mi-e bine. Mi-e atât de bine, că mi-e groază. Iar groaza mea ești tu. Ești amuzantă, știi? Ar trebui să râd de tine, nu să te iau în serios, dar ai un magnetism care mă copleșește. Magnetism, da, alt cuvânt n-am găsit. Mai știi când ne-am văzut prima dată? Nici nu știam cine ești, cum te cheamă, câți ani ai. Ai apărut din senin și m-ai pus pe fugă. Era într-o dimineață, țin minte clar, tata murise de vreo două luni. Am crezut că leșin. Eram palidă, cu pulsul în tavan. Am fugit plângând pe stradă. Tata murise de vreo două luni. Da, știu că am mai spus asta. Am citit despre tine, scria peste tot că ești nebună, dar m-am gândit că și eu sunt. Am descoperit că nebuniile noastre sunt diferite, totuși. Mi-am dat seama de asta când ai revenit în dimineața aia de ianuarie, acum trei ani jumate. Era soare, păsările cântau ca-n plină vară, eram pe stradă. Pe stradă, că tu n-ai nicio rușine și nicio limită. Ai sărit cu mâinile-n gâtul meu, m-ai sufocat, abia am ajuns la mama, că la ea mergeam. Te-am rugat să mă lași în pace, eu nu sunt de trântit pe jos, am avut probleme și mai mari. Mai mari ca moartea?, m-ai întrebat atunci. N-am mai știut ce să-ți spun, aveai și tu dreptate. Te-am luat de mână și ne-am dus amândouă la psiholog. Ții minte? Stăteai sub fotoliu și-ți vedeam ochii sticlind. Scheunai ca o potaie. Nu-ți plăcea. Simțeai că o să ne despartă. De fiecare dată când plecam spre el, făceai tot posibilul să mă întorci din drum. Mă amenințai că mă omori în plină stradă, îmi puneai piedică, mă legai la ochi de nu mai vedeam pe unde merg, îmi strigai lucruri îngrozitoare la ureche. Nu mă lăsai să dorm noaptea. Mai știi cum nu mă lăsai să dorm noaptea? Și acum mi-e frică de asta, uneori. Cum ațipeam, cum țipai. Mă trezeam îngrozită. Când ai văzut că psihologul e bun, ai început să vii numai la birou. Un timp, din ce în ce mai rar. Nu mai găseai ce voiai la mine. Cu toate astea, nu m-ai părăsit niciodată de tot, deși m-am purtat oribil cu tine. Dar știi ce? Am descoperit că m-ai și ajutat. În felul tău și fără să vrei, sunt sigură. De-aia nu îmi mai e frică de tine și trebuie să înțelegi că tu fără mine ești moartă. Eu fără tine, nu. Așa că fii fetiță cuminte. Și frumoasă. Acum, hai, fugi, că trebuie să dau drumul la ventilator.

Anunțuri