Fuga

„Într-o lună, mirosul de orfan iese din piele și poți deveni ce vrei tu.”

(Tatiana Țîbuleac – Grădina de sticlă)

Dimineața, rana numită abandon sângerează. Știu deja că nu se va închide niciodată, chiar dacă spre seară aproape că nu o mai simt. De aceea mă mistuiesc după tot ce pierd nemăsurat de mult. Uneori, și după ce aș putea pierde. Dar povestea asta e despre altceva.

Până să aflu de ce, credeam că lucrurile se întâmplă fără niciun motiv. Apoi am aflat, și nimic nu a mai fost la fel. Fugisem de acasă într-o seară, pe la unsprezece, imediat după ce mă întorsesem din oraș. Întârziasem, ora mea de intrat în casă era zece. Fugisem la propriu, pentru că am ieșit pe ușă în fugă, și tot în fugă am parcurs tot drumul până acolo. Acolo era un loc provizoriu, în care avea să-mi fie un dor cumplit de ceea ce lăsasem în urmă. Plângeam pe ascuns, pentru că, atunci când fugi de bună voie, nu mai ai dreptul să plângi de dor după locul și oamenii de care fugi. Dar pe mine mă durea atât de tare ruptura, că trebuia să fac ceva. Așa că plângeam pe ascuns, în timp ce mă priveam în oglindă ca pe ceva ireal. Așa mă privisem toată viața, de parcă nu-mi venea să cred că exist. Deasupra buzei aveam o rană urâtă, căpătată chiar înainte de a fugi. Era ultima amintire de la ea. Era piatra de hotar. Fără ea, poate aș mai fi stat un timp. Dar momentul în care unghia ei ascuțită a intrat în carnea mea, sfâșiind-o, a fost decisiv. Am privit-o în ochi, m-am întors și am luat-o la fugă spre ușă. Cu hainele de pe mine, cu geanta pe umăr. Nu apucasem să mă descalț, ceea ce era bine, altfel, în goana mea, aș fi fugit desculță. Era deja luna mai.

Rana îmi devenise dragă, ca un stindard al libertății mele, așa că m-am bucurat când, deși vindecată, rămăsese. Era prețul pe care îl plătisem și, credeam atunci, ultimul semn de la ea. Îl port și acum, chiar dacă se mai vede vag doar când e ger. A doua zi dimineață, m-am dus să-mi iau lucrurile. De data asta nu mai aveam de gând să mă întorc. Aveam douăzeci și patru de ani și mă întorsesem deja de câteva ori.  Am intrat în casa goală și mi s-a părut straniu faptul că nu mai era a mea. Era doar un loc pe care îl abandonasem. Un loc cu o pisică pe care o adusesem când avea o lună și două săptămâni și pe care, până să o accepte ea, am purtat-o cu mine, în geantă, de frică să n-o arunce în stradă, cum mai făcuse. Mi-am scos repede lucrurile din dulapuri și le-am îndesat alandala într-o geantă mare, să nu mă prindă cineva. De parcă le furam. De parcă nu aveam dreptul la ele. De parcă nu aveam dreptul la nimic. Am plecat plângând. Pisica, în urma mea, a mieunat prelung. Certificatul de naștere pe care scria 23/special l-am lăsat acolo.

Aflasem că sunt specială într-o după-amiază. Aveam optsprezece ani neîmpliniți și nu se mai înțelegeau deloc cu mine. Eu cu ei m-aș fi înțeles dacă aș fi știut cum. Dar cum nu aveam nici cea mai vagă idee, am deschis hotărâtă sertarul cu acte, am luat certificatul de naștere și două prietene și ne-am oprit la o ușă a Primăriei, de unde auzisem că putem afla adevărul. Nu se putea să nu se mai înțeleagă nimeni cu mine dacă lucrurile n-ar fi stat cum bănuiam eu. Dar n-am avut curaj. Adevărul e, de cele mai multe ori, o povară. Așa că una din ele mi-a luat certificatul din mână, a bătut la ușă și, după câteva minute extrem de lungi s-a întors cu răspunsul: asemenea lucruri nu se spun celor care au optsprezece ani neîmpliniți, decât dacă vin cu părinții. Părinți eu nu mai știam exact dacă am, dar în sufletul meu am rămas specială. A douăzeci și treia din ziua, luna sau anul acela.

De atunci până în ziua în care rana s-a deschis din senin, ca o floare, am trăit cu sentimentul că-mi scapă esențialul. Nimic din ce făceam nu era adevărat. Dar nici neadevărat. Dacă nu știi cine ești, cum poți să crezi în ceea ce faci? Așa a fost și un an mai târziu, când nu am știut dacă cuvintele acelea au fost rostite cu adevărat sau au fost doar în închipuirea mea, dintr-o dorință inconștientă de a nu mă lăsa să devin ce vreau eu. Aveam optsprezece ani împliniți și voiam să plec la facultate în alt oraș. Eram atât de hotărâtă să scap de acolo, că a fost nevoită să mă roage să nu plec. Mi-a spus că are cancer și că are nevoie de mine. Sau doar mi s-a părut, de vreme ce eu am rămas, iar ea nu a avut nimic, nici măcar amintirea acelei zile. Poate doar victoria, dar n-o arăta. Victoria de a poseda, chiar dacă detesta obiectul. În fond, era al ei, ea îl găsise, îl luase din mocirlă, îl făcuse frumos, lucios, bun de arătat lumii, chiar dacă uneori prezenta urme de răni de care nici măcar el nu știa încă.

Și-apoi a sosit ziua aceea. Nu eram liberă, nu sunt nici acum, dar așa credeam. Începuserăm să facem pace după fuga neașteptată la care fusesem supusă. Ne-am așezat la masă și, tot pe neașteptate, cum se întâmplă de obicei lucrurile importante, mi-au fost înmânate niște hârtii scoase din spatele tabloului cu dansatoarea de flamenco care, în tot timpul ăsta, a atârnat nevinovat ca orice tablou deasupra patului meu, mi-au fost povestite fapte la care am luat parte, dar pe care nu mi le aminteam deloc și chiar mi s-a spus că am fost un copil dorit. Când m-am întors în locul provizoriu în care fugisem, m-a năpădit un potop de lacrimi pe care încă nu am reușit să-l stăpânesc. Dar măcar acum sunt adevărată în cea mai mare parte a timpului, chiar dacă mirosul de orfan nu mi-a ieșit, cu adevărat, din piele niciodată.

Reclame

Din cauza Otiliei mele

Din cauza Otiliei mele, am crezut că învățătoarele sunt niște fluturi cu păr castaniu și lung, ochi căprui și blânzi, mâini cu degete subțiri și frumoase și voci calde, așa că atunci când am întâlnit oameni meschini cu ochi răi, voci ascuțite și mâini cu degete butucănoase pe post de învățătoare, am strâns din dinți și m-am gândit că undeva trebuie să fie o greșeală.

Din cauza Otiliei mele, am crezut că învățătoarele, pe lângă faptul că sunt niște fluturi, iubesc gramatica și copiii, oricum ar fi ei, și au mereu la ele o riglă mică de lemn cu care subliniază subiectele, predicatele, atributele și complementele, așa că atunci când am întâlnit învățătoare fără riglă și fără iubire, am strâns din dinți și m-am gândit că undeva trebuie să fie o greșeală.

Din cauza Otiliei mele, am crezut că învățătoarele, pe lângă faptul că sunt niște fluturi și iubesc gramatica și copiii, știu să dăruiască un semn de carte, o părticică din sufletul lor și un pulover liliachiu care era al lor, dar ție îți plăcea atât de mult că nu-ți mai luai ochii de la el, așa că atunci când am întâlnit învățătoare fără suflet, îmbrăcate în culori țipătoare și care nu aveu nimic de dăruit, am strâns din dinți și m-am gândit că undeva trebuie să fie o greșeală.

Din cauza Otiliei mele, am crezut că am înțeles totul greșit și am acuzat-o de înșelătorie, i-am ascuns rigla mică de lemn, i-am uitat privirea blândă, vocea caldă și puloverul liliachiu și m-am gândit că am îndreptat greșeala.

Apoi, într-o după-amiază de început de vară, când cerul ba se întrista, ba se bucura, am văzut un fluture cu păr castaniu, ochi căprui și blânzi, mâini cu degete subțiri și frumoase și voce caldă și am știut că toate astea sunt din cauza Otiliei mele.

Pasaj

Am coborât în pasajul de sub calea ferată, care a fost special construit ca să despartă cartierul copilăriei de cartierul maturității mele, apoi am urcat treptele. În capul lor, pe marginea de beton, stătea o țigancă. De cum dă căldura și până dă frigul, acolo stă mereu câte o țigancă, tot alta, cu câte trei fire de verdeață de vânzare. A smucit spre mine un snop mov și-o privire neagră-tăciune și a zis: ia, frumoaso. Mirosea a levănțică și avea sufletul alb și luminos, ca o noapte de iarnă în care ninge cu fulgi mari. Îi ieșea prin ochi. Mi-a fost ciudă că am plecat fără bani la mine. Mi-am smuls privirea din ochii ei și am lăsat-o în pământ, ca atunci când vezi un lucru neașteptat și îți dai seama că te holbezi și că nu-i frumos să te holbezi. Putea să aibă urzici, sau leuștean, sau ochii stinși. Dar nu, ea avea privirea neagră-tăciune și sufletul alb-luminos, iar în mâna ce-o smucise către mine avea levănțică. Am trecut de ea cu ochii în pământ și, după vreo douăzeci de pași, m-am uitat peste umăr. Se întorsese spre mine și arunca din sufletul alb cu tăciuni aprinși.

Laila sau Luni

Pisica a fătat spre seară un pui mare, frumos și cât se poate de mort. Unul singur, după aproape trei ore de travaliu. Când, în sfârșit, l-a lepădat, a plecat de lângă el. Era epuizată. Am întors-o înapoi și i l-am arătat. Nu văzusem că e mort, ba chiar ni se păruse că a strâns ușor din pernuțele minuscule, așa cum fac pisicile când se alintă-n somn, și ne-am bucurat că e viu după atâtea ore de travaliu. Pisica i-a mâncat placenta, i-a rupt cu dinții cordonul ombilical și l-a lins o bună bucată de vreme, apoi s-a așezat lângă el, acoperindu-l parțial ca pentru a-l încălzi. Am lăsat-o. Nu ne venea să-i smulgem puiul de lângă ea, chiar și așa neînsuflețit cum era. După un timp, l-am luat și l-am pus într-o cutiuță ca un sicriu mic, potrivită cu dimensiunile lui, iar la apusul soarelui, ne-am dus să căutăm loc de îngropăciune. Pisica îl căuta prin casă. Mieuna scurt și răgușit. Trist. De parcă i se fărâmițase, odată cu sufletul ei de pisică, și glasul. Știa că n-o să-l găsească.

Noi am găsit un loc în apropierea casei, cu iarbă și copaci, înconjurat de tufișuri, ferit privirilor. Neumblat. Am săpat o groapă la rădăcina unui copac mare și verde, care primăvara înflorește roz, filosofând cu voci scăzute. Înainte să punem micul coșciug improvizat în mormântul proaspăt săpat, am convenit că pisoiul nu putea pleca fără să aibă un nume, așa că l-am numit Laila sau Luni și i-am pus pe cutiuța în care își dormea (ne)nașterea o floare mare și albă de soc, culeasă dintr-o tufă înflorită de alături. Apoi am acoperit-o cu pământ, îndepărtând cu grijă orice urmă. Am mai stat un pic, am oftat prelung și am pornit spre casă. N-am vrut să-i facem nicio poză pisoiului mort. Ni se părea sinistru și nici nu exista posibilitatea să-l uităm vreodată. Totuși, pentru orice eventualitate, am desenat a doua zi, cu lux de amănunte, un pisoi mic, cu ochii închiși, care doarme, prins cu un magnet, pe frigider.

Scrisoarea

Noaptea, înghesuită într-un colț. Timpul, suprimat. Un telefon cu disc, îngălbenit de vreme, pe o măsuță rotundă, de lemn negru, tocit, cu picior. Cifre nedeslușite, învârtite fără speranță până la opritorul metalic. Sunetul de arc întins, apoi destins. Cablul buclat, ducând la receptorul lipit de ureche. Mâna tremurândă.

– Alo?

Vocea caldă și familiară. Mirarea din ochi, plex și frunte. Inima. Răspunsul aton.

– Sunt eu.

Ani întregi comprimați în două secunde: cea din urmă și cea dintâi, în ordinea asta.

– Ce faci? Nu mi-ai scris, nu am primit nicio scrisoare.

Imaginea cutiei poștale ce așteaptă de veacuri la intersecția dintre strada Serii și strada Dimineții, acolo unde noaptea stă înghesuită în colț, cu timpul suprimat. Receptorul pus în furcă la celălalt capăt. Tonul de ocupat.

Strada Serii colț cu strada Dimineții. Strada Dimineții colț cu strada Serii. Aparent, același colț de stradă, uneori suprimând noaptea, alteori ziua, adăpostind aceeași cutie poștală.

Scrisoarea.