Croitoreasa

dimineața a dat buzna pe străduța îngustă
și s-a oprit în fața atelierului de croitorie,
a doua casă pe dreapta:
cea gri
cu obloane albe,
și poartă roșie;
a deschis poarta,
a intrat în curte
și a bătut în ușă.
croitoreasa și-a pus ochelarii pe nas
și metrul de croitorie la gât,
a descuiat ușa albă de lemn
cu cheia mare de fier,
a îndreptat plăcuța agățată sub streașină,
pe care scria
cu litere elegante:
croitorie și reparații
și a poftit-o înăuntru.
dimineața a mângâiat blând toate obiectele din cameră
și s-a așezat pe scaunul croitoresei;
croitoreasa a deschis larg fereastra
și a zâmbit dimineții;
o rază de soare s-a aruncat pieziș înăuntru
și s-a așezat de-a latul mașinii de cusut,
ce-și sfârșea somnul într-un colț,
întinzându-și agale pedala,
scuturându-și mosorul de ață liliachie
rămas de la cusătura de ieri,
deschizându-și și închizându-și sertărașele
ca un om care se caută prin buzunare
după ceva demult uitat.
croitoreasa a șters-o ușor de praf,
a uns-o pe la încheieturi
să se dezmorțească,
a luat din pernuța de ace cinci-șase bolduri
prinzându-le cu colțul gurii
și,
înainte să schimbe mosorul,
a întrebat dimineața
ce aștepta nerăbdătoare:
– ce destin croim azi?

Memento

2.jpg

Sălciile plângeau înșirate pe marginea drumului, ca niște bocitoare profesioniste. Dacă ar fi avut cămăși, sigur ar fi sărit pe ele, așa, însă, nu le băga nimeni în seamă. Dar ele plângeau, pe de o parte pentru că nu aveau altceva de făcut, pe de altă parte, pentru că ăsta le era numele. Într-o noapte, pe când plângeau mai cu foc, vântul le-a suflat prin plete:

uităăăăăăăăă

și a plecat mai departe. Sălciile au tăcut preț de trei fracțiuni de secundă și s-au gândit nedumerite: ce să uite? Și pentru că n-au găsit nimic de uitat, au plâns mai departe. Ăstimp, ploaia își strângea ghem ofurile în nori mari, ursuzi și gri. Aduna of cu of și le îndesa în câte-un nor, până nu mai era loc. Când a umplut toți norii și pe cer n-a mai fost petic de albastru, ploaia a început să-i scuture așa de tare, că ofurile au început să cadă torente, șfichiuind bietele sălcii ca niște biciuri, ca niște limbi de șerpi ce șuierau haotic:

cine crezi că ești cinecrezicăești CINE CREZI CĂ EȘTI cineeeee creeeeeezi că eeeeeești

Au răpăit așa ceasuri întregi, până când sălciile n-au mai știut cine sunt sau de ce plâng și au început să plângă și mai tare. Și cum plângeau ele așa, cu pletele lungi aproape până la pământ, au auzit de undeva, de jos, un susur mărunt, subpământean, totuși ferm, aproape poruncitor:

amintește-ți!

Își recunoscură pe loc rădăcinile ce se înfigeau tot mai adânc, căutând seva. De atâta plâns, uitaseră cu totul ce e viața. Se opriră și ascultară atente: în jurul lor, murmure de voci. O mână se întinse și rupse câteva ramuri dintr-una din ele. Salcia vru să protesteze, să înceapă să plângă, să se jelească, dar văzu cu uimire cum ramurile ei erau împletite într-o coroniță și puse peste pletele negre și lungi ale unei femei ce râse în soare, cu ochii închiși, apoi fugi și se privi în luciul unei ferestre, întrebându-se amuzată, cu voce tare, fără să știe că o aude cineva:

cine ești, de fapt?

Ora zece

– De ce stai acolo și te uiți la mine? Știi că te văd, nu? Nici nu te-ai pieptănat azi. Te-ai trezit târziu? Știi că ai program de la ora zece, ar trebui să-ți pui un ceas să sune, să nu apari în halul ăsta. Erai frumoasă, știi? Încă ești. Uneori. Atunci când ai plete negre și lungi, gene plecate și lungi, rochie albă și lungă și te numești Tristețe. Atunci pot să te îmbrac în ce cuvinte vreau eu sau să te las goală, e totuna. Atunci te pot plânge, te pot urla, te pot mângâia. Dar acum ești urâtă. Hidoasă. Și stai acolo, în colțul camerei și te uiți la mine cu ochii ăia înspăimântați. Ți-e frică de mine? Normal că ți-e frică, știi că pot să te fac să dispari, chiar dacă ai program zilnic de la ora zece de vreo două săptămâni. Știu și de ce ai programul ăsta: pentru că mi-e bine. Mi-e atât de bine, că mi-e groază. Iar groaza mea ești tu. Ești amuzantă, știi? Ar trebui să râd de tine, nu să te iau în serios, dar ai un magnetism care mă copleșește. Magnetism, da, alt cuvânt n-am găsit. Mai știi când ne-am văzut prima dată? Nici nu știam cine ești, cum te cheamă, câți ani ai. Ai apărut din senin și m-ai pus pe fugă. Era într-o dimineață, țin minte clar, tata murise de vreo două luni. Am crezut că leșin. Eram palidă, cu pulsul în tavan. Am fugit plângând pe stradă. Tata murise de vreo două luni. Da, știu că am mai spus asta. Am citit despre tine, scria peste tot că ești nebună, dar m-am gândit că și eu sunt. Am descoperit că nebuniile noastre sunt diferite, totuși. Mi-am dat seama de asta când ai revenit în dimineața aia de ianuarie, acum trei ani jumate. Era soare, păsările cântau ca-n plină vară, eram pe stradă. Pe stradă, că tu n-ai nicio rușine și nicio limită. Ai sărit cu mâinile-n gâtul meu, m-ai sufocat, abia am ajuns la mama, că la ea mergeam. Te-am rugat să mă lași în pace, eu nu sunt de trântit pe jos, am avut probleme și mai mari. Mai mari ca moartea?, m-ai întrebat atunci. N-am mai știut ce să-ți spun, aveai și tu dreptate. Te-am luat de mână și ne-am dus amândouă la psiholog. Ții minte? Stăteai sub fotoliu și-ți vedeam ochii sticlind. Scheunai ca o potaie. Nu-ți plăcea. Simțeai că o să ne despartă. De fiecare dată când plecam spre el, făceai tot posibilul să mă întorci din drum. Mă amenințai că mă omori în plină stradă, îmi puneai piedică, mă legai la ochi de nu mai vedeam pe unde merg, îmi strigai lucruri îngrozitoare la ureche. Nu mă lăsai să dorm noaptea. Mai știi cum nu mă lăsai să dorm noaptea? Și acum mi-e frică de asta, uneori. Cum ațipeam, cum țipai. Mă trezeam îngrozită. Când ai văzut că psihologul e bun, ai început să vii numai la birou. Un timp, din ce în ce mai rar. Nu mai găseai ce voiai la mine. Cu toate astea, nu m-ai părăsit niciodată de tot, deși m-am purtat oribil cu tine. Dar știi ce? Am descoperit că m-ai și ajutat. În felul tău și fără să vrei, sunt sigură. De-aia nu îmi mai e frică de tine și trebuie să înțelegi că tu fără mine ești moartă. Eu fără tine, nu. Așa că fii fetiță cuminte. Și frumoasă. Acum, hai, fugi, că trebuie să dau drumul la ventilator.

Moldovenii

wp-1502351059984.

Am ajuns acolo toropiți de căldură, după ce am lăsat în urmă Humuleștii lui Creangă și Cetatea Neamțului. Cetatea de Scaun a Sucevei am lăsat-o pe altă dată. În Vestul țării era cod roșu de caniculă, acolo doar portocaliu. De pe panoul de la intrarea în județ, Eminescu, Enescu, Iorga și Luchian ne-au avertizat că intrăm într-o lume nu oricum, ci în chiar Botoșaniul lor, acolo unde-ți vine să mângâi țara pe creștet, apoi șoseaua s-a făcut carusel și a început să șerpuiască leneș printre dealuri: urca, se odihnea un pic, cobora, iar urca, iar se odihnea un pic, iar cobora. Dar noi aveam de sărbătorit, așa că am lăsat în treaba lor și dealurile, și șoseaua, am salutat din mers gâștele și am oprit în fața unei porți, pe o uliță ce semăna izbitor cu ulițele copilăriei. Sărbătorita făcea șaptezeci de ani peste două zile, iar noi ne-am gândit că e momentul să reînceapă să se dea în scrânciob, deși eu nu o cunoscusem încă. Dar îl cunoșteam pe băiatul ei cel mic, ăsta de mi-e curcubeu în suflet, și mi-era de-ajuns. Am sperat să nu fie acasă, pentru simplul motiv că scrânciobul era dezmembrat, în mașină, iar inima mea stătea să pleznească de emoție. Ne-au întâmpinat câinii mârâind. Curtea aștepta tăcută, cu căsuța albastră într-o parte și merii plini de rod în cealaltă. Ne-am apucat să montăm leagănul, am scos apă din fântână, ne-am amintit de satul și fântâna bunicilor, de Cernobîlul care ne-a lăsat fără apă într-o dimineață, de picioarele goale și murdare de colb, de corcodușele mari și galbene din curțile din spate ale tuturor vremurilor, de dorul care ne-a fost fără ca măcar să știm, apoi am plecat în oraș. La umbra unui cartier verde-verde, mi-am aruncat teama într-un tufiș, am bântuit printr-un mall și am trecut pe lângă oameni ieșiți la plimbare sâmbătă seara. La apus m-am lăsat din nou în voia caruselului șerpuitor, spre brațele deschise ale mamei-sărbătorite, care ne-a primit cu lumină în ochi chiar și pe noi, ăștia de nu eram ai ei și nu ne văzuse niciodată. Caldă ca fi’-su – curcubeul.

Tot ce a urmat a fost firesc: moldovenii, iuți și primitori, cu cuvintele lor învârtite și voioșia lor molipsitoare, cu relațiile lor complicate de rudenie, cumetrie și cuscrie, ne-au făcut să ne simțim de-ai lor. Am părăsit dealurile luni pe la trei, dar ne-am lăsat câte un bob de suflet la colțul casei, la rădăcina corcodușilor, pe acoperișul înzorzonat cu flori de tinichea al fântânii și prin toate cârciumăresele colorate, să fie.

Lupul de sticlă

Pentru Tudor

Băiatul auzi pentru prima dată urletul străbătând văzduhul roz, printre ierburi înalte și case cu acoperișuri așezate cuminți pe cap și obloane trase peste ochi, într-o dimineață ce abia venea pe lume. Uuuuuuuuu… Nu îl mai auzise până atunci, dar își dădu seama pe loc că era al unui lup de sticlă care urla la Soare. Știa că, de obicei, lupii sunt nocturni, dar lupul de sticlă nu e chiar nocturn. E lupul Îngerului. Se ridică în capul oaselor și privi spre celelalte paturi. Sub cearceafuri albe, trupușoarele încă crude dormeau încă duse. Nimeni altcineva nu mai auzise urletul, ceea ce era bine, altfel nu s-ar fi știut cui îi era adresat. În ochii băiatului sclipi o speranță cât grăuntele de soare ce se strecurase prin spărtura cât un vârf de ac a storului vechi de la fereastră și se așezase cuminte pe marginea patului, chiar lângă mâna lui. Îl acoperi cu palma și zâmbi când îl văzu pe dosul mâinii: așa sunt speranțele, nu poți să le ascunzi. Cel puțin, nu de tine. Iar a lui era mare, mare cât un munte, de-abia o mai putea duce cu el. Auzise într-o zi, pe când se juca de-a hoții și vardiștii cu ceilalți copii, că mama lui e reală și că va veni să-l ia de acolo și să-l ducă acasă, într-o casă adevărată – nu că cea în care stătea acum nu era adevărată, dar într-o casă reală, cu o singură mamă, al cărei nume adevărat era Mama. Îi venise atunci să iasă din ascunzătoarea în care se băgase să nu-l găsească vardiștii și să întrebe cum așa, dar îi fu teamă să nu fie certat că trage cu urechea, așa că se mulțumi cu ceea ce auzise și se strecură în fundul grădinii, săpă cu mâinile goale o groapă mică la rădăcina unui castan și își puse sufletul în ea, să nu i-l vadă cineva cât e de colorat. Apoi se întoarse ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic și se puse pe așteptat. Trecuseră de atunci șase anotimpuri, le numărase rând pe rând: întâi o iarnă – și se gândi că e prea frig pentru o mamă reală să bată atâta drum, apoi o primăvară crudă – și se gândi că, poate, casa cea adevărată nu era încă gata pentru o mamă adevărată și un băiat ca el, apoi o vară – și se gândi că nu auzise bine, pesemne era vorba despre altcineva, apoi o toamnă – și se duse în fundul grădinii, săpă cu mâinile goale o groapă mică la rădăcina castanului și își luă sufletul de acolo, înainte să dea iar înghețul. Numără și iarna ce venise imediat după ce își puse sufletul la loc, și chiar și primăvara în care fusese cât pe ce să își piardă speranța, apoi își spuse că, dacă ar fi avut într-adevăr o mamă pe care să o cheme așa, Mama, ar fi fost cu ea de la bun început. Dar niciunul dintre copiii de acolo nu avusese vreodată așa ceva, de aceea se aflau toți acolo și nu în câte o casă adevărată. Numai când auzi lupul de sticlă urlând la Soare își dădu seama care era, de fapt, speranța lui: nu avea el o mamă pe care să o cheme Mama, dar un înger pe care îl chema Înger tot avea.

Ioachim

Pe Ioachim nu-l întrebase nimeni până atunci din ce lume vine, deși, dacă te uitai la pantofii lui, vedeai clar că nu mersese cu ei prin lumea asta. De aceea, când Clementina, micuța cârlionțată, cu ochii mari și verzi, îl trase de peticul mov, cusut pe genunchiul stâng al pantalonilor galbeni și îl întrebă mirată de uni ai ninit?, se miră și el. Nu pentru mult timp, pentru că micuța continuă, întinzându-i o frunză mare pe care zăceau zdrobite și amestecate șaptesprezece grame de flori de trifoi, douăzeci și nouă de petale de năsturași, un pumn de iarbă, polenul de la patru margarete și puful de la o păpădie jumate: vlei pălătulă? Ioachim vru, cum altfel. Luă frunza mare cu grijă, să nu răstoarne conținutul și o băgă cu totul în gură. Ie bun? întrebă curioasă Clementina. Ioachim făcu un cerc din degetul mare și cel arătător și își țuguie buzele. Clementina râse zglobiu și nasul i se încreți poznaș. Tai gios! îi porunci lui Ioachim, bătând serioasă cu palma un loc gol de lângă ea, de pe pătura întinsă de mama la umbra salciei ce-și pleca până aproape de pământ pletele lungi. Am tleabă multă, zise ea, preocupată, în timp ce Ioachim, ascultător, se așezase exact pe locul indicat, privind-o întrebător. Micuța îi întinse două farfurioare roz din setul de ceai și îi spuse: ateptăm mulafili. Ioachim se conformă și începu să aranjeze farfurioarele pentru musafirii ce urmau să sosească din clipă în clipă, apoi colindă cu grijă printre visele și gândurile Clementinei, anotimp după anotimp, până se făcu din nou dimineață. Mi-e flică de lupi, îi destăinui ea de îndată ce deschise ochii, într-o iarnă. Ioachim își făcu mâinile ghem și începu să proiecteze pe perete, acolo unde soarele îl spoi cu lumină argintie, un lup mare, apoi un lup mic, apoi o Clementină cârlionțată, apoi un iepuraș urecheat, iar Clementina ce dormi buștean toate nopțile de atunci încolo și își împărți fiecare zi cu Ioachim, se trezi că frunzele începeau să se îngălbenească și să cadă: mama îi luase haine noi, de mers la școală. Ioachim stătea pe marginea patului, frământându-și mâinile. Ce sunt astea? îl întrebă ea încruntată, arătând cu capul spre haine, iar Ioachim găsi că e timpul să plece.

Erratum

Am întredeschis ușa și am aruncat o privire. A căzut fără niciun zgomot în mijlocul camerei întunecate, de parcă acolo nu exista nici timp, nici spațiu. Și deși simt că acest parcă este în plus, atâta timp cât există, totuși, o urmă de îndoială, nu pot renunța la el. Așadar, parcă timpul și spațiul nu existau, iar greșelile, vinile și neiertările dormeau pe jos, claie peste grămadă, fără să respire: cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra! Dacă ar fi respirat, aș fi putut număra secundele. Cât despre spațiu, cum poate fi el măsurat în condiții de beznă totală? Și cum mi s-a arătat limpede că lucrurile există în măsura în care le percepi, am demonstrat, iată, atemporalitatea și aspațialitatea camerei în care privirea pe care am aruncat-o prin ușa întredeschisă a căzut fără niciun zgomot. Astfel, am amputat moartea: în definitiv, iubirea e, uneori, o pasăre Phoenix.