Din cauza Otiliei mele

Din cauza Otiliei mele, am crezut că învățătoarele sunt niște fluturi cu păr castaniu și lung, ochi căprui și blânzi, mâini cu degete subțiri și frumoase și voci calde, așa că atunci când am întâlnit oameni meschini cu ochi răi, voci ascuțite și mâini cu degete butucănoase pe post de învățătoare, am strâns din dinți și m-am gândit că undeva trebuie să fie o greșeală.

Din cauza Otiliei mele, am crezut că învățătoarele, pe lângă faptul că sunt niște fluturi, iubesc gramatica și copiii, oricum ar fi ei, și au mereu la ele o riglă mică de lemn cu care subliniază subiectele, predicatele, atributele și complementele, așa că atunci când am întâlnit învățătoare fără riglă și fără iubire, am strâns din dinți și m-am gândit că undeva trebuie să fie o greșeală.

Din cauza Otiliei mele, am crezut că învățătoarele, pe lângă faptul că sunt niște fluturi și iubesc gramatica și copiii, știu să dăruiască un semn de carte, o părticică din sufletul lor și un pulover liliachiu care era al lor, dar ție îți plăcea atât de mult că nu-ți mai luai ochii de la el, așa că atunci când am întâlnit învățătoare fără suflet, îmbrăcate în culori țipătoare și care nu aveu nimic de dăruit, am strâns din dinți și m-am gândit că undeva trebuie să fie o greșeală.

Din cauza Otiliei mele, am crezut că am înțeles totul greșit și am acuzat-o de înșelătorie, i-am ascuns rigla mică de lemn, i-am uitat privirea blândă, vocea caldă și puloverul liliachiu și m-am gândit că am îndreptat greșeala.

Apoi, într-o după-amiază de început de vară, când cerul ba se întrista, ba se bucura, am văzut un fluture cu păr castaniu, ochi căprui și blânzi, mâini cu degete subțiri și frumoase și voce caldă și am știut că toate astea sunt din cauza Otiliei mele.

Reclame

Pasaj

Am coborât în pasajul de sub calea ferată, care a fost special construit ca să despartă cartierul copilăriei de cartierul maturității mele, apoi am urcat treptele. În capul lor, pe marginea de beton, stătea o țigancă. De cum dă căldura și până dă frigul, acolo stă mereu câte o țigancă, tot alta, cu câte trei fire de verdeață de vânzare. A smucit spre mine un snop mov și-o privire neagră-tăciune și a zis: ia, frumoaso. Mirosea a levănțică și avea sufletul alb și luminos, ca o noapte de iarnă în care ninge cu fulgi mari. Îi ieșea prin ochi. Mi-a fost ciudă că am plecat fără bani la mine. Mi-am smuls privirea din ochii ei și am lăsat-o în pământ, ca atunci când vezi un lucru neașteptat și îți dai seama că te holbezi și că nu-i frumos să te holbezi. Putea să aibă urzici, sau leuștean, sau ochii stinși. Dar nu, ea avea privirea neagră-tăciune și sufletul alb-luminos, iar în mâna ce-o smucise către mine avea levănțică. Am trecut de ea cu ochii în pământ și, după vreo douăzeci de pași, m-am uitat peste umăr. Se întorsese spre mine și arunca din sufletul alb cu tăciuni aprinși.

Laila sau Luni

Pisica a fătat spre seară un pui mare, frumos și cât se poate de mort. Unul singur, după aproape trei ore de travaliu. Când, în sfârșit, l-a lepădat, a plecat de lângă el. Era epuizată. Am întors-o înapoi și i l-am arătat. Nu văzusem că e mort, ba chiar ni se păruse că a strâns ușor din pernuțele minuscule, așa cum fac pisicile când se alintă-n somn, și ne-am bucurat că e viu după atâtea ore de travaliu. Pisica i-a mâncat placenta, i-a rupt cu dinții cordonul ombilical și l-a lins o bună bucată de vreme, apoi s-a așezat lângă el, acoperindu-l parțial ca pentru a-l încălzi. Am lăsat-o. Nu ne venea să-i smulgem puiul de lângă ea, chiar și așa neînsuflețit cum era. După un timp, l-am luat și l-am pus într-o cutiuță ca un sicriu mic, potrivită cu dimensiunile lui, iar la apusul soarelui, ne-am dus să căutăm loc de îngropăciune. Pisica îl căuta prin casă. Mieuna scurt și răgușit. Trist. De parcă i se fărâmițase, odată cu sufletul ei de pisică, și glasul. Știa că n-o să-l găsească.

Noi am găsit un loc în apropierea casei, cu iarbă și copaci, înconjurat de tufișuri, ferit privirilor. Neumblat. Am săpat o groapă la rădăcina unui copac mare și verde, care primăvara înflorește roz, filosofând cu voci scăzute. Înainte să punem micul coșciug improvizat în mormântul proaspăt săpat, am convenit că pisoiul nu putea pleca fără să aibă un nume, așa că l-am numit Laila sau Luni și i-am pus pe cutiuța în care își dormea (ne)nașterea o floare mare și albă de soc, culeasă dintr-o tufă înflorită de alături. Apoi am acoperit-o cu pământ, îndepărtând cu grijă orice urmă. Am mai stat un pic, am oftat prelung și am pornit spre casă. N-am vrut să-i facem nicio poză pisoiului mort. Ni se părea sinistru și nici nu exista posibilitatea să-l uităm vreodată. Totuși, pentru orice eventualitate, am desenat a doua zi, cu lux de amănunte, un pisoi mic, cu ochii închiși, care doarme, prins cu un magnet, pe frigider.

Scrisoarea

Noaptea, înghesuită într-un colț. Timpul, suprimat. Un telefon cu disc, îngălbenit de vreme, pe o măsuță rotundă, de lemn negru, tocit, cu picior. Cifre nedeslușite, învârtite fără speranță până la opritorul metalic. Sunetul de arc întins, apoi destins. Cablul buclat, ducând la receptorul lipit de ureche. Mâna tremurândă.

– Alo?

Vocea caldă și familiară. Mirarea din ochi, plex și frunte. Inima. Răspunsul aton.

– Sunt eu.

Ani întregi comprimați în două secunde: cea din urmă și cea dintâi, în ordinea asta.

– Ce faci? Nu mi-ai scris, nu am primit nicio scrisoare.

Imaginea cutiei poștale ce așteaptă de veacuri la intersecția dintre strada Serii și strada Dimineții, acolo unde noaptea stă înghesuită în colț, cu timpul suprimat. Receptorul pus în furcă la celălalt capăt. Tonul de ocupat.

Strada Serii colț cu strada Dimineții. Strada Dimineții colț cu strada Serii. Aparent, același colț de stradă, uneori suprimând noaptea, alteori ziua, adăpostind aceeași cutie poștală.

Scrisoarea.

Nea Puiu

– Ia spune, tu o iubești pe mama? l-a întrebat pentru a mia oară numai anul ăsta nea Puiu pe T, după ce a epuizat toate celelalte întrebări de rutină, cum ar fi câți ani ai și pe ce clasă ești.

Când eram mici, strigam după nea Puiu, având grijă să nu ne audă: Puuuiuuuu, mai mănânci grăunțe? Și râdeam tare.

– Da! a răspuns T soldățește.

– Așa! s-a bucurat nea Puiu de parcă ar fi fost vreo realizare de-a lui și un zâmbet mare i s-a așezat pe față. E cuminte, nu? m-a întrebat apoi pe mine, făcându-mi cu ochiul.

– Da! am răspuns și eu, tot soldățește.

Când eram mici, dacă vreun vecin ne întreba ceva, luam poziție de drepți și răspundeam scurt sau fugeam, după caz.

– Bravo! a încheiat nea Puiu conversația, ștergându-și zâmbetul de pe chip și pornind spre casă.

– De fapt, nu te iubesc, mi-a șoptit T, drăgăstos, imediat după plecarea lui nea Puiu.

– Știu, i-am șoptit înapoi, dar nu poți să spui asta la toată lumea.

Când eram mici, oamenii mari ne întrebau adesea, imediat după ce ne trăgeau de obraji: pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata? De fiecare dată o luam la fugă.

ghem

odată o să mă prefac în drac și o să mă rostogolesc pe niște scări în spirală ca cele din Turnul Chindiei întâi o să sar ca o minge și toți veți crede că asta și sunt

o minge

și veți râde dar până jos o să mă fac ghem și toți veți crede că asta și sunt

un ghem

și veți încerca să mă desfaceți poate o să și reușiți bucată cu bucată unii o să-mi găsiți fricile alții tristețile unii iubirile alții durerile iar la sfârșit mă veți întreba unde-mi sunt bucuriile

și de ce am făcut asta

iar eu vă voi răspunde că l-am făcut pe dracu’ ghem și i-am lăsat pe alții să-l desfacă și vă voi arăta cu degetul fricile