în care mi se arată cum

și cum m-a apucat pe mine un zvâc într-o zi și cum am deschis eu Facebook-ul cu numele din buletin și cum am aruncat eu acolo câteva texte de pe blog cu comentarii aferente cât să se prindă lumea că eu le-am scris

și cum s-a prins lumea că eu le-am scris și cum au fost vreo doi care au dat like și cum mi s-au părut mie extraordinar de mulți ăia doi care-au dat like

și cum familia și prietenii s-au apucat să cumpere cartea și să-mi ceară autograf ca și cum era o carte adevărată, iar eu un scriitor adevărat, și cum mama lui M., auzind că am scris o carte, a întrebat-o pe M. ce carte a scris S., că S. e contabilă, și cum M. de-abia s-a abținut să nu-i spună că am scris o carte de contabilitate și, în loc, i-a dat cartea să o citească și a citit mama lui M. cartea, uimită că nu e o carte de contabilitate

și cum m-a-ntrebat L., o fată din cartier cu care mă știu de când lumea, dacă eu scriu aici și cum i-am zis eu că da și cum a zis ea că scriu fain (sau interesant, sau cum o fi zis, că nu mai știu, că m-am emoționat) și cum m-am emoționat eu și am început să-i povestesc ce și cum e cu scrisul ăsta și ea nu a părut să creadă că sunt nebună

și cum o colegă de școală generală m-a întrebat dacă găsește cărțile și-n altă parte decât acolo și cum iar m-am emoționat și ea m-a felicitat

și cum m-am întâlnit ieri cu nenea G., tatăl lui F., prietena mea din copilărie, și cum m-a luat el deoparte, că eram pe mijlocul străzii când ne-am întâlnit, și cum m-a întrebat el îngrijorat, după alte câteva întrebări preliminare despre ce-ți face familia, sunteți bine cu toții, dar tu ești bine, sigur, mai ești cu băiatul ăla?

și cum mi-am dat eu seama că mai bine aș fi scris o carte de contabilitate

Anunțuri

Semafor

Un tânăr corporatist îmbrăcat în costum murmură resemnat și supus, în telefonul scump ținut la ureche de mâna cu încheietura încătușată de un Rolex, „am înțeles, am înțeles”, un câine cu botul maro adulmecă fornăind de sub o poartă vișinie, o mamă cu gândul la vară și privirea pierdută-n lumina roșie a semaforului își ține de mână copilul proaspăt pieptănat, de după o perdea, o jumătate de băbuță privește cu sfială strada, un cuvânt îmi cade cu zgomot din geanta mare și grea în care îmi îndes în fiecare dimineață toate dorințele, o dungă albă se întrerupe ritmic pe mijlocul străzii, o bordură se apleacă domol întru încălecarea pe zebră a tuturor treziților la realitate, o gutuie zâmbește galben-tâmp dintre frunzele încă verzi ale gutuiului ei, supraestimându-și locul în lanțul trofic, un biciclist pedalează mânat de convingerea că va salva lumea, mirosul de covrigi calzi inundă colțul de stradă, dintr-o pereche de căști se aude vag, ca un răspuns, du riechst so gut, o fată cu chip imobil și păr de plastic mov închis tastează frenetic, călcând zebra fără să se uite, din buzunar îi atârnă hilar mai multe cuvinte care nu-s ale ei, îmi iau de pe jos cuvântul care mi-a căzut și mă uit curioasă la el, biciclistul frânează brusc, aproape murdărind cu cauciucul roții din față cizma albă cu franjuri a fetei de pe zebră, tânărul corporatist încheie convorbirea telefonică cu aerul că nu a înțeles absolut nimic, câinele cu botul maro latră dezlănțuit îndărătul porții vișinii, întărâtat de zgomotul străzii, mama cu copilul de mână își mută gândul și privirea la întâmplarea de pe zebră, băbuța se întregește cu jumătatea de după perdea și face ochii mari, dunga albă de pe mijlocul străzii se oprește brusc, fata cu cizme albe își ridică privirea goală spre biciclistul înmărmurit de revelația faptului că lumea nu îl va salva pe el,

verde.

Îmi pun cuvântul la loc în geanta mare și grea în care îmi îndes în fiecare dimineață toate dorințele și pornesc; o altă bordură se apleacă domol, de cealaltă parte a străzii, întru descălecarea de pe zebră a tuturor treziților la realitate.

Strămutare

În deplinătatea ușurătății inimii, vă spun că toate acestea au luat sfârșit: am pus tinerele mame dornice de afirmare într-o cutie mare de carton, să încapă toate, să fie împreună, am împachetat-o în hârtie de cadou și am legat-o cu fundă întru eternitate, am rupt fiecare pagină înroșită cu patimă, pix roșu și istericale din carnețelul de corespondență în bucățele infinitezimale pe care le-am aruncat în vânt, am săpat câte o groapă adâncă pentru fiecare început nefast de școală, fiecare săgeată țâșnită din ură și fiecare umbră ce mi-a întunecat septembriele și am tăiat capul lui Darth Sidious cu sabia laser cu mâner frumos inscripționat înainte să răgușească definitiv urlându-și splendoarea și nemaiînchipuirea în fața spiridușilor-prinți-cavaleri-prințese-piterpani-zâne-dragoni-pisici-copii, în încercarea de a-i modela după chipul și hidoșenia ei sufletească. De acum, pot să nu mai urăsc toamna.

Ora zece

– De ce stai acolo și te uiți la mine? Știi că te văd, nu? Nici nu te-ai pieptănat azi. Te-ai trezit târziu? Știi că ai program de la ora zece, ar trebui să-ți pui un ceas să sune, să nu apari în halul ăsta. Erai frumoasă, știi? Încă ești. Uneori. Atunci când ai plete negre și lungi, gene plecate și lungi, rochie albă și lungă și te numești Tristețe. Atunci pot să te îmbrac în ce cuvinte vreau eu sau să te las goală, e totuna. Atunci te pot plânge, te pot urla, te pot mângâia. Dar acum ești urâtă. Hidoasă. Și stai acolo, în colțul camerei și te uiți la mine cu ochii ăia înspăimântați. Ți-e frică de mine? Normal că ți-e frică, știi că pot să te fac să dispari, chiar dacă ai program zilnic de la ora zece de vreo două săptămâni. Știu și de ce ai programul ăsta: pentru că mi-e bine. Mi-e atât de bine, că mi-e groază. Iar groaza mea ești tu. Ești amuzantă, știi? Ar trebui să râd de tine, nu să te iau în serios, dar ai un magnetism care mă copleșește. Magnetism, da, alt cuvânt n-am găsit. Mai știi când ne-am văzut prima dată? Nici nu știam cine ești, cum te cheamă, câți ani ai. Ai apărut din senin și m-ai pus pe fugă. Era într-o dimineață, țin minte clar, tata murise de vreo două luni. Am crezut că leșin. Eram palidă, cu pulsul în tavan. Am fugit plângând pe stradă. Tata murise de vreo două luni. Da, știu că am mai spus asta. Am citit despre tine, scria peste tot că ești nebună, dar m-am gândit că și eu sunt. Am descoperit că nebuniile noastre sunt diferite, totuși. Mi-am dat seama de asta când ai revenit în dimineața aia de ianuarie, acum trei ani jumate. Era soare, păsările cântau ca-n plină vară, eram pe stradă. Pe stradă, că tu n-ai nicio rușine și nicio limită. Ai sărit cu mâinile-n gâtul meu, m-ai sufocat, abia am ajuns la mama, că la ea mergeam. Te-am rugat să mă lași în pace, eu nu sunt de trântit pe jos, am avut probleme și mai mari. Mai mari ca moartea?, m-ai întrebat atunci. N-am mai știut ce să-ți spun, aveai și tu dreptate. Te-am luat de mână și ne-am dus amândouă la psiholog. Ții minte? Stăteai sub fotoliu și-ți vedeam ochii sticlind. Scheunai ca o potaie. Nu-ți plăcea. Simțeai că o să ne despartă. De fiecare dată când plecam spre el, făceai tot posibilul să mă întorci din drum. Mă amenințai că mă omori în plină stradă, îmi puneai piedică, mă legai la ochi de nu mai vedeam pe unde merg, îmi strigai lucruri îngrozitoare la ureche. Nu mă lăsai să dorm noaptea. Mai știi cum nu mă lăsai să dorm noaptea? Și acum mi-e frică de asta, uneori. Cum ațipeam, cum țipai. Mă trezeam îngrozită. Când ai văzut că psihologul e bun, ai început să vii numai la birou. Un timp, din ce în ce mai rar. Nu mai găseai ce voiai la mine. Cu toate astea, nu m-ai părăsit niciodată de tot, deși m-am purtat oribil cu tine. Dar știi ce? Am descoperit că m-ai și ajutat. În felul tău și fără să vrei, sunt sigură. De-aia nu îmi mai e frică de tine și trebuie să înțelegi că tu fără mine ești moartă. Eu fără tine, nu. Așa că fii fetiță cuminte. Și frumoasă. Acum, hai, fugi, că trebuie să dau drumul la ventilator.

Moldovenii

wp-1502351059984.

Am ajuns acolo toropiți de căldură, după ce am lăsat în urmă Humuleștii lui Creangă și Cetatea Neamțului. Cetatea de Scaun a Sucevei am lăsat-o pe altă dată. În Vestul țării era cod roșu de caniculă, acolo doar portocaliu. De pe panoul de la intrarea în județ, Eminescu, Enescu, Iorga și Luchian ne-au avertizat că intrăm într-o lume nu oricum, ci în chiar Botoșaniul lor, acolo unde-ți vine să mângâi țara pe creștet, apoi șoseaua s-a făcut carusel și a început să șerpuiască leneș printre dealuri: urca, se odihnea un pic, cobora, iar urca, iar se odihnea un pic, iar cobora. Dar noi aveam de sărbătorit, așa că am lăsat în treaba lor și dealurile, și șoseaua, am salutat din mers gâștele și am oprit în fața unei porți, pe o uliță ce semăna izbitor cu ulițele copilăriei. Sărbătorita făcea șaptezeci de ani peste două zile, iar noi ne-am gândit că e momentul să reînceapă să se dea în scrânciob, deși eu nu o cunoscusem încă. Dar îl cunoșteam pe băiatul ei cel mic, ăsta de mi-e curcubeu în suflet, și mi-era de-ajuns. Am sperat să nu fie acasă, pentru simplul motiv că scrânciobul era dezmembrat, în mașină, iar inima mea stătea să pleznească de emoție. Ne-au întâmpinat câinii mârâind. Curtea aștepta tăcută, cu căsuța albastră într-o parte și merii plini de rod în cealaltă. Ne-am apucat să montăm leagănul, am scos apă din fântână, ne-am amintit de satul și fântâna bunicilor, de Cernobîlul care ne-a lăsat fără apă într-o dimineață, de picioarele goale și murdare de colb, de corcodușele mari și galbene din curțile din spate ale tuturor vremurilor, de dorul care ne-a fost fără ca măcar să știm, apoi am plecat în oraș. La umbra unui cartier verde-verde, mi-am aruncat teama într-un tufiș, am bântuit printr-un mall și am trecut pe lângă oameni ieșiți la plimbare sâmbătă seara. La apus m-am lăsat din nou în voia caruselului șerpuitor, spre brațele deschise ale mamei-sărbătorite, care ne-a primit cu lumină în ochi chiar și pe noi, ăștia de nu eram ai ei și nu ne văzuse niciodată. Caldă ca fi’-su – curcubeul.

Tot ce a urmat a fost firesc: moldovenii, iuți și primitori, cu cuvintele lor învârtite și voioșia lor molipsitoare, cu relațiile lor complicate de rudenie, cumetrie și cuscrie, ne-au făcut să ne simțim de-ai lor. Am părăsit dealurile luni pe la trei, dar ne-am lăsat câte un bob de suflet la colțul casei, la rădăcina corcodușilor, pe acoperișul înzorzonat cu flori de tinichea al fântânii și prin toate cârciumăresele colorate, să fie.

Erratum

Am întredeschis ușa și am aruncat o privire. A căzut fără niciun zgomot în mijlocul camerei întunecate, de parcă acolo nu exista nici timp, nici spațiu. Și deși simt că acest parcă este în plus, atâta timp cât există, totuși, o urmă de îndoială, nu pot renunța la el. Așadar, parcă timpul și spațiul nu existau, iar greșelile, vinile și neiertările dormeau pe jos, claie peste grămadă, fără să respire: cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra! Dacă ar fi respirat, aș fi putut număra secundele. Cât despre spațiu, cum poate fi el măsurat în condiții de beznă totală? Și cum mi s-a arătat limpede că lucrurile există în măsura în care le percepi, am demonstrat, iată, atemporalitatea și aspațialitatea camerei în care privirea pe care am aruncat-o prin ușa întredeschisă a căzut fără niciun zgomot. Astfel, am amputat moartea: în definitiv, iubirea e, uneori, o pasăre Phoenix.

(De)cădere

Și din aripa frântă începură să iasă tot felul de duioșii, una mai verde și mai albastră, mai rotundă și mai pătrată, mai multă și mai uitată decât alta, de nici nu-mi dădusem seama că într-o aripă, fie ea și de înger căzut, își poate face cuib așa ceva. Pe de altă parte, ochii, gura, lobul urechii, degetul mic de la piciorul drept, chiar și încheietura mâinii deveniseră cu timpul atât de transparente, încât nu se mai vedea nimic prin ele. Așa e mereu, cu cât privești mai mult, cu atât vezi mai puțin. Și din împletitura venelor albastre ce curgeau dintr-un capăt în altul al lumii începură să crească muguri. Dar nu-i nimic, o să ne mai vedem.