Ora zece

– De ce stai acolo și te uiți la mine? Știi că te văd, nu? Nici nu te-ai pieptănat azi. Te-ai trezit târziu? Știi că ai program de la ora zece, ar trebui să-ți pui un ceas să sune, să nu apari în halul ăsta. Erai frumoasă, știi? Încă ești. Uneori. Atunci când ai plete negre și lungi, gene plecate și lungi, rochie albă și lungă și te numești Tristețe. Atunci pot să te îmbrac în ce cuvinte vreau eu sau să te las goală, e totuna. Atunci te pot plânge, te pot urla, te pot mângâia. Dar acum ești urâtă. Hidoasă. Și stai acolo, în colțul camerei și te uiți la mine cu ochii ăia înspăimântați. Ți-e frică de mine? Normal că ți-e frică, știi că pot să te fac să dispari, chiar dacă ai program zilnic de la ora zece de vreo două săptămâni. Știu și de ce ai programul ăsta: pentru că mi-e bine. Mi-e atât de bine, că mi-e groază. Iar groaza mea ești tu. Ești amuzantă, știi? Ar trebui să râd de tine, nu să te iau în serios, dar ai un magnetism care mă copleșește. Magnetism, da, alt cuvânt n-am găsit. Mai știi când ne-am văzut prima dată? Nici nu știam cine ești, cum te cheamă, câți ani ai. Ai apărut din senin și m-ai pus pe fugă. Era într-o dimineață, țin minte clar, tata murise de vreo două luni. Am crezut că leșin. Eram palidă, cu pulsul în tavan. Am fugit plângând pe stradă. Tata murise de vreo două luni. Da, știu că am mai spus asta. Am citit despre tine, scria peste tot că ești nebună, dar m-am gândit că și eu sunt. Am descoperit că nebuniile noastre sunt diferite, totuși. Mi-am dat seama de asta când ai revenit în dimineața aia de ianuarie, acum trei ani jumate. Era soare, păsările cântau ca-n plină vară, eram pe stradă. Pe stradă, că tu n-ai nicio rușine și nicio limită. Ai sărit cu mâinile-n gâtul meu, m-ai sufocat, abia am ajuns la mama, că la ea mergeam. Te-am rugat să mă lași în pace, eu nu sunt de trântit pe jos, am avut probleme și mai mari. Mai mari ca moartea?, m-ai întrebat atunci. N-am mai știut ce să-ți spun, aveai și tu dreptate. Te-am luat de mână și ne-am dus amândouă la psiholog. Ții minte? Stăteai sub fotoliu și-ți vedeam ochii sticlind. Scheunai ca o potaie. Nu-ți plăcea. Simțeai că o să ne despartă. De fiecare dată când plecam spre el, făceai tot posibilul să mă întorci din drum. Mă amenințai că mă omori în plină stradă, îmi puneai piedică, mă legai la ochi de nu mai vedeam pe unde merg, îmi strigai lucruri îngrozitoare la ureche. Nu mă lăsai să dorm noaptea. Mai știi cum nu mă lăsai să dorm noaptea? Și acum mi-e frică de asta, uneori. Cum ațipeam, cum țipai. Mă trezeam îngrozită. Când ai văzut că psihologul e bun, ai început să vii numai la birou. Un timp, din ce în ce mai rar. Nu mai găseai ce voiai la mine. Cu toate astea, nu m-ai părăsit niciodată de tot, deși m-am purtat oribil cu tine. Dar știi ce? Am descoperit că m-ai și ajutat. În felul tău și fără să vrei, sunt sigură. De-aia nu îmi mai e frică de tine și trebuie să înțelegi că tu fără mine ești moartă. Eu fără tine, nu. Așa că fii fetiță cuminte. Și frumoasă. Acum, hai, fugi, că trebuie să dau drumul la ventilator.

Moldovenii

wp-1502351059984.

Am ajuns acolo toropiți de căldură, după ce am lăsat în urmă Humuleștii lui Creangă și Cetatea Neamțului. Cetatea de Scaun a Sucevei am lăsat-o pe altă dată. În Vestul țării era cod roșu de caniculă, acolo doar portocaliu. De pe panoul de la intrarea în județ, Eminescu, Enescu, Iorga și Luchian ne-au avertizat că intrăm într-o lume nu oricum, ci în chiar Botoșaniul lor, acolo unde-ți vine să mângâi țara pe creștet, apoi șoseaua s-a făcut carusel și a început să șerpuiască leneș printre dealuri: urca, se odihnea un pic, cobora, iar urca, iar se odihnea un pic, iar cobora. Dar noi aveam de sărbătorit, așa că am lăsat în treaba lor și dealurile, și șoseaua, am salutat din mers gâștele și am oprit în fața unei porți, pe o uliță ce semăna izbitor cu ulițele copilăriei. Sărbătorita făcea șaptezeci de ani peste două zile, iar noi ne-am gândit că e momentul să reînceapă să se dea în scrânciob, deși eu nu o cunoscusem încă. Dar îl cunoșteam pe băiatul ei cel mic, ăsta de mi-e curcubeu în suflet, și mi-era de-ajuns. Am sperat să nu fie acasă, pentru simplul motiv că scrânciobul era dezmembrat, în mașină, iar inima mea stătea să pleznească de emoție. Ne-au întâmpinat câinii mârâind. Curtea aștepta tăcută, cu căsuța albastră într-o parte și merii plini de rod în cealaltă. Ne-am apucat să montăm leagănul, am scos apă din fântână, ne-am amintit de satul și fântâna bunicilor, de Cernobîlul care ne-a lăsat fără apă într-o dimineață, de picioarele goale și murdare de colb, de corcodușele mari și galbene din curțile din spate ale tuturor vremurilor, de dorul care ne-a fost fără ca măcar să știm, apoi am plecat în oraș. La umbra unui cartier verde-verde, mi-am aruncat teama într-un tufiș, am bântuit printr-un mall și am trecut pe lângă oameni ieșiți la plimbare sâmbătă seara. La apus m-am lăsat din nou în voia caruselului șerpuitor, spre brațele deschise ale mamei-sărbătorite, care ne-a primit cu lumină în ochi chiar și pe noi, ăștia de nu eram ai ei și nu ne văzuse niciodată. Caldă ca fi’-su – curcubeul.

Tot ce a urmat a fost firesc: moldovenii, iuți și primitori, cu cuvintele lor învârtite și voioșia lor molipsitoare, cu relațiile lor complicate de rudenie, cumetrie și cuscrie, ne-au făcut să ne simțim de-ai lor. Am părăsit dealurile luni pe la trei, dar ne-am lăsat câte un bob de suflet la colțul casei, la rădăcina corcodușilor, pe acoperișul înzorzonat cu flori de tinichea al fântânii și prin toate cârciumăresele colorate, să fie.

Erratum

Am întredeschis ușa și am aruncat o privire. A căzut fără niciun zgomot în mijlocul camerei întunecate, de parcă acolo nu exista nici timp, nici spațiu. Și deși simt că acest parcă este în plus, atâta timp cât există, totuși, o urmă de îndoială, nu pot renunța la el. Așadar, parcă timpul și spațiul nu existau, iar greșelile, vinile și neiertările dormeau pe jos, claie peste grămadă, fără să respire: cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra! Dacă ar fi respirat, aș fi putut număra secundele. Cât despre spațiu, cum poate fi el măsurat în condiții de beznă totală? Și cum mi s-a arătat limpede că lucrurile există în măsura în care le percepi, am demonstrat, iată, atemporalitatea și aspațialitatea camerei în care privirea pe care am aruncat-o prin ușa întredeschisă a căzut fără niciun zgomot. Astfel, am amputat moartea: în definitiv, iubirea e, uneori, o pasăre Phoenix.

(De)cădere

Și din aripa frântă începură să iasă tot felul de duioșii, una mai verde și mai albastră, mai rotundă și mai pătrată, mai multă și mai uitată decât alta, de nici nu-mi dădusem seama că într-o aripă, fie ea și de înger căzut, își poate face cuib așa ceva. Pe de altă parte, ochii, gura, lobul urechii, degetul mic de la piciorul drept, chiar și încheietura mâinii deveniseră cu timpul atât de transparente, încât nu se mai vedea nimic prin ele. Așa e mereu, cu cât privești mai mult, cu atât vezi mai puțin. Și din împletitura venelor albastre ce curgeau dintr-un capăt în altul al lumii începură să crească muguri. Dar nu-i nimic, o să ne mai vedem.

Îngropăciune

Aș întreba-o ești bine?, dar știu că îmi va răspunde da, vom face un pic de conversație pe care o vom lăsa, apoi, în aer, iar eu nu vreau să fac conversație, întotdeauna am urât conveniențele, eu vreau doar să știu dacă e bine. De câte ori mă gândesc la ea, o văd tristă, înfășurată în așteptarea ei interminabilă, în visul ei aproape atins și îmi vine să mă dau un pas înapoi. Cred că asta am și făcut. Nu cred că am știut vreodată să-i fiu prietenă, nu cred că am înțeles-o cu adevărat, m-am concentrat mereu pe ce nu-mi dă, nu pe ce aș putea să-i dau eu, iar timpul a început să acopere tot ce a fost, precum pământul reavăn sicriul cu capacul bătut în cuie. Să nu mai iasă și să nu mai intre nimic, nici măcar un dor.

Experiment

– Avem și noi o scriitoare aici, a zis honey mândru, zâmbindu-i mamei care îl lăuda pe frate-său, istoricul, care a scris o grămăjoară de cărți. A scris o carte, a completat el, arătând spre mine.

– Da, da, s-a ambalat A și mai mândru, deși îi citesc cu forța ce scriu. Am citit și eu tot ce a scris, nu, mami? Am citit, am citit!

Reacția ei a fost neprețuită, cum sunt toate reacțiile ei la ceea ce fac eu, dar dacă tot a fost lansată bomba așa, din înaltul cerului, pe neașteptate, a doua zi i-am printat un exemplar, i l-am pus frumos, contabilicește, într-un dosar cu șină și i l-am dus să-l citească. Dimineața următoare mi-a spus simplu și onest, cum nu am mai auzit-o niciodată:

– Am citit cartea.

– Și?

– E tristă, ai atâta tristețe în sufletul tău…

Am stat și m-am gândit: e tristă? Am luat fiecare poveste în parte și am analizat-o. În orice caz, nu e prea veselă.

Acum se poartă cu mine de parcă sunt un bibelou de porțelan. Mi-a zis că îmi trebuie o prefață scrisă de un scriitor cunoscut. Ce să zic, dacă o simți vreunul nevoia… Eu, oricum, sunt mai indie, așa, și am luat chestia asta ca pe un experiment, care, deocamdată, se găsește aici, aici și aici și arată așa:

cover1180

Căpușa

În timp ce căpușa Grenouille prindea viață în mintea mea din cuvintele măiastru înșirate ale lui Patrick Süskind, o altă căpușă a îndrăznit să-l înțepe/muște/piște pe honey. (Magdaleno, de ce minți, că albina n-are dinți. Și nici căpușa. Doar Grenouille. Stai, ce?!) Nu vă mai spun ce oameni iresponsabili suntem și cum am scos noi căpușa cu mâinile goale și nici că honey s-a dus la medic abia după două săptămâni pentru că i se părea, psihotic vorbind, că are niște senzații, cuvinte pentru care îl rog să mă ierte și să mă iubească în continuare, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Între timp, căpușa Grenouille m-a fascinat în așa hal, încât mi-am propus să-l aprofundez pe domnul scriitor.

Căpușa care l-a mușcat/pișcat/înțepat pe honey era urâtă, evident, ca orice căpușă, iar imaginea ei înfiptă în el îmi dă și acum fiori. Lui honey, în schimb, îi dă vise. După ce doamna medic de familie a țipat la el cu ușa deschisă, de-a băgat groaza în toți oamenii din sala de așteptare, l-a trimis de urgență la spitalul de boli infecțioase, unde primeau pe bandă rulantă bebeluși cu rujeolă, după ce, cu maxim o săptămână înainte, au primit pe bandă rulantă adolescenți suspecți de meningită. Cred că le-a prins bine această diversiune, așa cum unui însetat îi prinde bine o oază în mijlocul deșertului, astfel că i-au dat lui honey o rețetă de antibiotic, i-au zis: chill, man, dacă era ceva, trebuia să fii deja cu fetele alea frumoase de le-a căsăpit căpușa Grenouille și l-au trimis la farmacie și la niște analize.

Am aflat din cartea asta că omul miroase cel mai tare a el la încheietura cotului, chiar dacă legătura dintre acest fapt și cele mai sus și mai jos relatate nu a fost încă stabilită. În fine…

Marcat de această înșiruire de evenimente, honey nu doarme bine, iar când doarme, se face că intră într-o farmacie și îi întinde farmacistei rețeta cu antibioticul. Fiind un lucru atât de rar să te piște/muște/înțepe o căpușă, farmacista face ochii mari și întreabă îngrijorată: dumneavoastră sunteți cel mușcat/înțepat/pișcat de căpușă, domnule? Domnul o privește liniștit și răspunde relaxat și cât se poate de natural: a, nu, tatăl meu, dar mi-a lăsat-o moștenire.