Fuga

„Într-o lună, mirosul de orfan iese din piele și poți deveni ce vrei tu.”

(Tatiana Țîbuleac – Grădina de sticlă)

Dimineața, rana numită abandon sângerează. Știu deja că nu se va închide niciodată, chiar dacă spre seară aproape că nu o mai simt. De aceea mă mistuiesc după tot ce pierd nemăsurat de mult. Uneori, și după ce aș putea pierde. Dar povestea asta e despre altceva.

Până să aflu de ce, credeam că lucrurile se întâmplă fără niciun motiv. Apoi am aflat, și nimic nu a mai fost la fel. Fugisem de acasă într-o seară, pe la unsprezece, imediat după ce mă întorsesem din oraș. Întârziasem, ora mea de intrat în casă era zece. Fugisem la propriu, pentru că am ieșit pe ușă în fugă, și tot în fugă am parcurs tot drumul până acolo. Acolo era un loc provizoriu, în care avea să-mi fie un dor cumplit de ceea ce lăsasem în urmă. Plângeam pe ascuns, pentru că, atunci când fugi de bună voie, nu mai ai dreptul să plângi de dor după locul și oamenii de care fugi. Dar pe mine mă durea atât de tare ruptura, că trebuia să fac ceva. Așa că plângeam pe ascuns, în timp ce mă priveam în oglindă ca pe ceva ireal. Așa mă privisem toată viața, de parcă nu-mi venea să cred că exist. Deasupra buzei aveam o rană urâtă, căpătată chiar înainte de a fugi. Era ultima amintire de la ea. Era piatra de hotar. Fără ea, poate aș mai fi stat un timp. Dar momentul în care unghia ei ascuțită a intrat în carnea mea, sfâșiind-o, a fost decisiv. Am privit-o în ochi, m-am întors și am luat-o la fugă spre ușă. Cu hainele de pe mine, cu geanta pe umăr. Nu apucasem să mă descalț, ceea ce era bine, altfel, în goana mea, aș fi fugit desculță. Era deja luna mai.

Rana îmi devenise dragă, ca un stindard al libertății mele, așa că m-am bucurat când, deși vindecată, rămăsese. Era prețul pe care îl plătisem și, credeam atunci, ultimul semn de la ea. Îl port și acum, chiar dacă se mai vede vag doar când e ger. A doua zi dimineață, m-am dus să-mi iau lucrurile. De data asta nu mai aveam de gând să mă întorc. Aveam douăzeci și patru de ani și mă întorsesem deja de câteva ori.  Am intrat în casa goală și mi s-a părut straniu faptul că nu mai era a mea. Era doar un loc pe care îl abandonasem. Un loc cu o pisică pe care o adusesem când avea o lună și două săptămâni și pe care, până să o accepte ea, am purtat-o cu mine, în geantă, de frică să n-o arunce în stradă, cum mai făcuse. Mi-am scos repede lucrurile din dulapuri și le-am îndesat alandala într-o geantă mare, să nu mă prindă cineva. De parcă le furam. De parcă nu aveam dreptul la ele. De parcă nu aveam dreptul la nimic. Am plecat plângând. Pisica, în urma mea, a mieunat prelung. Certificatul de naștere pe care scria 23/special l-am lăsat acolo.

Aflasem că sunt specială într-o după-amiază. Aveam optsprezece ani neîmpliniți și nu se mai înțelegeau deloc cu mine. Eu cu ei m-aș fi înțeles dacă aș fi știut cum. Dar cum nu aveam nici cea mai vagă idee, am deschis hotărâtă sertarul cu acte, am luat certificatul de naștere și două prietene și ne-am oprit la o ușă a Primăriei, de unde auzisem că putem afla adevărul. Nu se putea să nu se mai înțeleagă nimeni cu mine dacă lucrurile n-ar fi stat cum bănuiam eu. Dar n-am avut curaj. Adevărul e, de cele mai multe ori, o povară. Așa că una din ele mi-a luat certificatul din mână, a bătut la ușă și, după câteva minute extrem de lungi s-a întors cu răspunsul: asemenea lucruri nu se spun celor care au optsprezece ani neîmpliniți, decât dacă vin cu părinții. Părinți eu nu mai știam exact dacă am, dar în sufletul meu am rămas specială. A douăzeci și treia din ziua, luna sau anul acela.

De atunci până în ziua în care rana s-a deschis din senin, ca o floare, am trăit cu sentimentul că-mi scapă esențialul. Nimic din ce făceam nu era adevărat. Dar nici neadevărat. Dacă nu știi cine ești, cum poți să crezi în ceea ce faci? Așa a fost și un an mai târziu, când nu am știut dacă cuvintele acelea au fost rostite cu adevărat sau au fost doar în închipuirea mea, dintr-o dorință inconștientă de a nu mă lăsa să devin ce vreau eu. Aveam optsprezece ani împliniți și voiam să plec la facultate în alt oraș. Eram atât de hotărâtă să scap de acolo, că a fost nevoită să mă roage să nu plec. Mi-a spus că are cancer și că are nevoie de mine. Sau doar mi s-a părut, de vreme ce eu am rămas, iar ea nu a avut nimic, nici măcar amintirea acelei zile. Poate doar victoria, dar n-o arăta. Victoria de a poseda, chiar dacă detesta obiectul. În fond, era al ei, ea îl găsise, îl luase din mocirlă, îl făcuse frumos, lucios, bun de arătat lumii, chiar dacă uneori prezenta urme de răni de care nici măcar el nu știa încă.

Și-apoi a sosit ziua aceea. Nu eram liberă, nu sunt nici acum, dar așa credeam. Începuserăm să facem pace după fuga neașteptată la care fusesem supusă. Ne-am așezat la masă și, tot pe neașteptate, cum se întâmplă de obicei lucrurile importante, mi-au fost înmânate niște hârtii scoase din spatele tabloului cu dansatoarea de flamenco care, în tot timpul ăsta, a atârnat nevinovat ca orice tablou deasupra patului meu, mi-au fost povestite fapte la care am luat parte, dar pe care nu mi le aminteam deloc și chiar mi s-a spus că am fost un copil dorit. Când m-am întors în locul provizoriu în care fugisem, m-a năpădit un potop de lacrimi pe care încă nu am reușit să-l stăpânesc. Dar măcar acum sunt adevărată în cea mai mare parte a timpului, chiar dacă mirosul de orfan nu mi-a ieșit, cu adevărat, din piele niciodată.

Reclame

Memento

Sălciile plângeau înșirate pe marginea drumului, ca niște bocitoare profesioniste. Dacă ar fi avut cămăși, sigur ar fi sărit pe ele, așa, însă, nu le băga nimeni în seamă. Dar ele plângeau, pe de o parte pentru că nu aveau altceva de făcut, pe de altă parte, pentru că ăsta le era numele. Într-o noapte, pe când plângeau mai cu foc, vântul le-a suflat prin plete:

uităăăăăăăăă

și a plecat mai departe. Sălciile au tăcut preț de trei fracțiuni de secundă și s-au gândit nedumerite: ce să uite? Și pentru că n-au găsit nimic de uitat, au plâns mai departe. Ăstimp, ploaia își strângea ghem ofurile în nori mari, ursuzi și gri. Aduna of cu of și le îndesa în câte-un nor, până nu mai era loc. Când a umplut toți norii și pe cer n-a mai fost petic de albastru, ploaia a început să-i scuture așa de tare, că ofurile au început să cadă torente, șfichiuind bietele sălcii ca niște biciuri, ca niște limbi de șerpi ce șuierau haotic:

cine crezi că ești cinecrezicăești CINE CREZI CĂ EȘTI cineeeee creeeeeezi că eeeeeești

Au răpăit așa ceasuri întregi, până când sălciile n-au mai știut cine sunt sau de ce plâng și au început să plângă și mai tare. Și cum plângeau ele așa, cu pletele lungi aproape până la pământ, au auzit de undeva, de jos, un susur mărunt, subpământean, totuși ferm, aproape poruncitor:

amintește-ți!

Își recunoscură pe loc rădăcinile ce se înfigeau tot mai adânc, căutând seva. De atâta plâns, uitaseră cu totul ce e viața. Se opriră și ascultară atente: în jurul lor, murmure de voci. O mână se întinse și rupse câteva ramuri dintr-una din ele. Salcia vru să protesteze, să înceapă să plângă, să se jelească, dar văzu cu uimire cum ramurile ei erau împletite într-o coroniță și puse peste pletele negre și lungi ale unei femei ce râse în soare, cu ochii închiși, apoi fugi și se privi în luciul unei ferestre, întrebându-se amuzată, cu voce tare, fără să știe că o aude cineva:

cine ești, de fapt?

Patinele

Stăteam în mijlocul camerei mici a vară-mii, pe jos, pe covor, și probam niște patine. Vară-mea plângea tare, iar unchiu-meu îi tot spunea pe un ton autoritar să tacă. Eu nu voiam să probez patinele din cauză că vară-mea plângea, dar tata era jos, pe covor, lângă mine și se chinuia să îmi îndese gheata albă în piciorul stâng. Dacă îmi venea în stângul, îmi venea cu siguranță și în dreptul. Vară-mea plângea cu jale mare și îi zicea lui taică-său că sunt patinele ei, să nu le dea. Unchiu-meu îi spunea pe un ton autoritar să tacă. Vară-mea iubea patinajul artistic, știa să facă piruete, sărituri și tot felul de alte chestii pe gheață. Odată, când eram bolnavă și stăteam în pat, am văzut-o la televizor, mi-a arătat-o bunică-mea, cred că era la un concurs. Cum să rămână un copil care iubește patinajul artistic fără patinele lui? Era normal să plângă, mai ales că nu știa că îi vor lua altele, că alea îi rămăseseră mici, știa doar că taică-său îi dă patinele, iar ea nu va mai avea cu ce să patineze poate niciodată. Iar niciodată, atunci când ai șapte ani, e un timp foarte lung. Îi simțeam durerea cu atâta putere, că eram gata-gata să încep să plâng și eu. Aș fi vrut să îi spun lui unchiu-meu că nu vreau patinele, dar îmi era frică de el și de vocea lui autoritară. Știam că e foarte aspru, că o ceartă groaznic pe vară-mea și dacă ia un nouă, că e un perfecționist din cuvântul căruia nu e bine să ieși și cu care nu poți discuta. M-am uitat disperată la tata. Aș fi vrut să-i zică el lui unchiu-meu că nu vrem patinele, dar părea că nu aude și nu vede ce se întâmplă în jurul lui. Se muncea să-mi bage gheata stângă în picior și atât. Vară-mea nu se putea opri din plâns. La un moment dat, când a văzut că nu o ascultă nimeni, iar gheata era gata să intre, s-a agățat de pantalonii lui taică-său, implorând cu ochii plini de lacrimi în ochii lui. Într-o fracțiune de secundă, unchiu-meu și-a smuls pantalonii din mâinile ei și i-a fript o palmă peste față cu toată puterea. Vară-mea a amuțit pe loc și, cu ochii mari de uimire, și-a acoperit obrazul lovit cu amândouă mâinile.

– Nu i-s bune, Fane, i-s mici și ei, a zis tata înciudat, scoțând din piciorul meu stâng gheata care tocmai intrase și se potrivise perfect. M-am uitat la el mirată; el se uita la vară-mea cu privirea cu care s-a uitat la mine în ziua în care, printr-o crăpătură lăsată din greșeală la vedere, mi-a văzut urletul, treizeci și ceva de ani mai târziu.

Incident

img_20160806_204825.jpg

Vara a sosit într-o zi, la birou, într-un plic sigilat. Am întors plicul pe toate părțile, nu scria nimic pe el: nici expeditor, nici destinatar. Era doar sigilat cu o pecete de ceară roșie ca focul. L-am scuturat, l-am mirosit, l-am ridicat în lumină: nimic. L-am aruncat într-un sertar, cu gândul să-l deschid mai târziu, când o să am puțin timp liber, și mi-am văzut de viață. Nu m-am mai gândit la plicul din sertar nici când ploile nu mai încetau să cadă nestăvilite, nici când temperaturile nu urcau în termometre mai mult de zece grade pe scara Celsius, nici când vântul sufla rece, în fiecare joi, între orele nouă și paisprezece de luni, poate chiar de ani de zile. Trăiam așa, gândindu-mă din când în când că odată, demult, ploile se opreau, soarele ardea galben pe cerul siniliu și vântul mângâia cald oameni care râdeau. Amintiri. Poate chiar închipuiri, de vreme ce de atâta timp nu se mai întâmplase așa ceva.

Într-o dimineață, biroul meu începu să miroasă dintr-o dată și fără niciun motiv a… nu-mi dădeam seama exact a ce. M-am lăsat pe spătarul scaunului și am adulmecat. Un miros mov, liliachiu, poate roz, trandafiriu sau, mai degrabă alb, nicotian mi-a inundat creierul. Am închis ochii pentru o mai bună percepție și mirosul mi-a coborât spre inimă, unde am simțit o gâdilătură mică-mică, ca a unui fulg în palmă sau pe încheietura mâinii. Am chicotit ușor și am deschis ochii. Ploaia curgea șiroaie pe geamul aburit. Am închis ochii la loc și am simțit o mare tristețe. Eram aproape sigură că mai simțisem mirosul acela, dar unde? Când? Un gând straniu mi-a trecut prin minte, făcându-mă să-mi întorc îngrozită privirile spre sertarul de jos al biroului. Nu mai umblasem în el de luni, poate chiar de ani de zile. Pe la încheieturi îi ieșeau raze de soare, iar prin gaura cheii se chinuiau să iasă deodată un boboc de trandafir, o floare de regina nopții și o crenguță întârziată de liliac. Dinăuntru se auzeau triluri de păsări și râsete de oameni.

– Am închis vara într-un sertar! am strigat pe jumătate nevinovată.

Cântec de leagăn

– Somnorilă, pui de somn,

Vocea caldă a mamei țesea cu blândețe cuvintele, în timp ce mâna cu degete fine mângâia părul cârlionțat al copilului. Copilul îndrepta spre ea ochi curioși, încă nesomnoroși, așteptând nerăbdător următorul vers, ca și cum atunci l-ar fi auzit pentru prima oară.

– Te-am visat, năstrușnic domn,

Copilul păși pe norul din dreapta ca pe o scară rulantă, ce îl duse undeva sus, lângă ceilalți nori. Albi erau norii, albă era povestea.

– Dădeai geană peste geană…

… se auzi din depărtare o voce ce semăna cu vocea mamei și copilul zări ca prin ceață un spiriduș mic, cu căciulă înaltă, cu clopoței și un săculeț frumos cusut din care arunca pulbere de aur și pulbere de vise.

***

– Somnorilă, pui de somn,

Vocea caldă a celeilalte mame țesea cu tristețe cuvintele, în timp ce mâna cu degete muncite i se odihnea în poală. Privea pe fereastră, undeva departe, unde copilul cu ochi curioși, încă nesomnoroși, aștepta nerăbdător următorul vers, ca și cum atunci l-ar fi auzit pentru prima oară.

– Te-am visat, năstrușnic domn,

Cealaltă mamă își ridică privirea spre cer, unde un nor tocmai poposise alb lângă puzderia de stele. Alb era norul, albă era povestea. O lacrimă îi alunecă pe obraz. Și-o șterse iute cu mâna care nu avea ce mângâia și alungă din minte tot ce ar fi putut fi.

– Dădeai geană peste geană…

… se auzi din depărare o voce ce semăna cu vocea neauzită vreodată a copilului și cealaltă mamă tresări. Copilul îi zâmbi ca prin ceață: arăta ca un spiriduș mic, cu căciulă înaltă, cu clopoței și un săculeț frumos cusut din care arunca pulbere de aur și pulbere de vise.

***

Mama zâmbi și acoperi cu pătura moale copilul adormit. Îl sărută ușor pe frunte și ieși din cameră.

***

Cealaltă mamă oftă adânc și acoperi cu perdeaua fereastra ce dădea spre depărarea în care o altă mamă îi săruta pe frunte copilul adormit.

***

Copilul dormea pe norul alb, purtând cu el, fără să știe, două mame: una care îi mângâia părul cârlionțat și alta care păstrase o bucățică mică-mică din sufletul lui în buzunarul ei.

Bunicul

Una, două, trei, patru, cinci. Pe a șasea treaptă stătea el mereu, în papuci de casă, cu mustața lui Hitler încărunțită deasupra buzei subțiti și serioase, cu părul lins, dat peste cap, mai mult alb decât negru, cu pantalonii de stofă călcați la dungă și ilicul tricotat de bunica peste cămașa în dungi. Fuma Carpați fără filtru, fără să îi pese că avea arterele înfundate și trebuia să se sprijine în baston din cauza asta. Bastonul era frumos, din lemn lăcuit și îi dădea un aer boieresc. Avea, oricum, un aer impunător, chiar dacă era mai degrabă scund. Avea o sipcă tot din lemn, în care își îndesa țigara și trăgea din ea, cu ochii întredeschiși, ținând-o între degetul mare și cel arătător. Pe când aveam vreo șase-șapte ani, m-a învățat să-i cumpăr țigări. Mergeam la Tutungeria mică și ceream un pachet de Carpați fără filtru, iar vânzătoarea mă întreba de fiecare dată: sigur fără filtru? Da, sigur.

Scara care cobora spre curte era din piatră și fiecare din cele nouă trepte era în felul ei. Cea de-a șasea treaptă era cea mai dreaptă și un pic mai lată decât celelalte, fapt care făcuse din ea loc pentru fumat. Nu al oricui, doar al lui.

Ieșea să fumeze cam de zece ori pe zi, în zilele în care nu ieșea în oraș, dominând curtea de la înălțimea celei de-a șasea trepte timp de aproximativ zece minute de fiecare dată. Fuma încet, cu privirea înfiptă în zidul vechi, parte din vechea fortificație a orașului, năpădit de iederă, de pe partea cealaltă a curții. Fuma în liniște, iar după ce termina țigara mai poposea câteva minute, „să i se așeze”. Nici de la masă nu se ridica imediat ce termina de mâncat.

Vorbea puțin. Zâmbea și mai puțin. Îmi cumpărase o morișcă din lemn, pe care o învârtea și aștepta ca eu să râd, iar eu râdeam. I se luminau ochii și îmi zicea, cu o căldură în glas pe care n-o avea de obicei: găoază!… Când am aflat ce înseamnă cuvântul, am râs și l-am pus la colecția de alinturi, alături de căcatule al unei prietene de-a maică-mii. Tot el, bunicul, cumpărase și pasărea de lemn care bea apă de pe colțul dulapului în care mirosea a curat,  a cafea și a încă ceva.

Bunicul a fost în război și știa câteva cuvinte rusești. După ce s-a asigurat că mi le-am însușit cum se cuvine, m-a învățat ceasul și literele mari de tipar. Uneori mă apuca cu amândouă mâinile de cap și mă ridica, ușor, în sus. Eu mă țineam de antebrațele lui și râdeam. Era ca un fel de îmbrățișare.

Când ieșea în oraș, se dichisea cu costum, pantofi lustruiți, pălărie și după caz, palton sau pardesiu, își lua bastonul și pornea agale de-a lungul curții pietruite. Se întorcea tot agale, un pic afumat, și se culca. Bunica zicea că se îmbată și face scandal, dar eu nu l-am auzit niciodată, nici chiar atunci când bea acasă din țoiul pe care îl scotea din dulap ca pe Sfântul Graal, îl umplea cu tărie din cămară și-l dădea pe gât dintr-un foc.

Pe vremea când a descoperit că la containerul din curte, cei de la blănăria din gang aruncau bucăți întregi, mari și bune de astrahan, stătea mai mult în casă și făcea căciuli, gulere și mesade. Culegea cu grijă bucățile din containerul special, în care nu se aruncau gunoaie, ci doar piei care nu le mai trebuiau celor de la blănărie, le sorta, curăța, tăia, îmbina, cosea și i le dădea bunică-mii să le căptușească. Bunica, mândră că bunicul s-a lăsat de băut și s-a apucat de treabă, îi făcea niște minunății de căptușeli din material lucios, de plapumă, de-ți era mai mare dragul. Bunicul vindea astrahanurile și îi dădea bunică-mii, echitabil, cotă-parte. Aia a fost singura colaborare pe care am văzut-o între ei. În rest, erau două entități separate, în două lumi diferite.

Vara, bunicul își muta șandramaua în grădină, unde făcea căciuli, gulere și mesade în timp ce, cu ochi de agricultor experimentat, își supraveghea fasolea pe care o plantase, udase și îngrijise pentru a avea bunica ce culege și găti.

Într-o vară, nu mai știu de unde, tata i-a dus un pui de porumbel. Bunicul l-a numit Gogu și i-a făcut culcuș pe un scaun, sub masa din bucătărie. Când a mai crescut, Gogu zbura prin geamul deschis, își vedea de viața lui de porumbel întreaga zi, iar seara se întorcea cuminte pe scaunul de sub masă. Uneori, pe timpul zilei, venea cu prietenii la geam și băteau cu toții din aripi, cerând de mâncare. Bunicul îi învățase. Gogu se făcuse frumos, cu pene ce băteau în roz și verde la gât și cu aripi largi, puternice. Bunica, neîmpăcată cu animale sau păsări în casă și nici cu faptul că Gogu se găinăța ca un nesimțit sub masă, într-o zi, când bunicul s-a dichisit și s-a dus la crâșmă, a prins porumbelul, l-a băgat în cadă, l-a tăiat și l-a gătit. Bunicul a refuzat să mănânce din Gogu, așa cum a refuzat o perioadă lungă de timp să mai vorbească cu bunica.

Bunicul a fumat și a băut țuică din țoiul lui până într-o seară, când a fost dus cu salvarea la spital. Făcuse un accident vascular grav. A murit după vreo oră în taxi, în brațele tatei, care îl luase acasă ca să nu moară la spital. Copiii lui îl țin minte de om dur, care nu prea stătea pe acasă și care nu i-a mângâiat și nu le-a zis o vorbă bună niciodată. Bunica l-a ținut minte de bețiv. Cât despre mine, țin minte o zi în care am venit de la școală și mama făcea sarmale. Mi-a zis, în timp ce împacheta o sarma, că a murit bunicul și că nu am voie să mă uit la televizor până după înmormântare. Și mai țin minte un bunic care, când m-a văzut cu capul spart și cămașa de pionier plină de sânge, după ce intrasem ca berbecul cu capul într-un stâlp, a început să râdă atât de tare, că lacrimile mele de plâns s-au transformat în lacrimi de râs.

Copilării

„De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară!” – Antoine de Saint-Exupéry

Cred că aveam un ceas în mine, că nu-mi amintesc să mă fi uitat la vreunul din casă. Când se făcea vremea, ieșeam în grabă pe ușă, încuiam cu grijă, nu ca atunci când am lăsat descuiat, noroc că la noi nu trăgeau hoții ca la alții de le turnau apă pe sub ușă ca să le deschidă și să le fure tot din casă, mai ales bijuteriile ascunse cu grijă în vaza cea mare din vitrină, și coboram treptele două câte două, în viteză, de duduia scara blocului și se zguduia balustrada ca la cutremur de jos până sus. Toți, în afară de Mirela de la 9 care era mereu îmbrăcată în alb și însoțită de bunică-sa, coboram la fel, indiferent la ce etaj stăteam. Era o modă. Când urcam, ne suiam mai mulți în lift, să nu ne „fure”, și dansam step. Când liftul se bloca și nu se mai lăsa pornit, deschideam ușile interioare, trăgeam de rotița din colțul din dreapta, sus, care deschidea ușa principală și, după caz, urcam sau săream jos, pe palier. Chestii periculoase, evident, părinții nu știau despre lucrurile astea, așa cum nu știau nici că  beciul se transforma în loc de jucat v-ați ascunselea când se lua curentul. Au aflat, la un moment dat, de beci, când tatăl lui Dinu de la parter, un om foarte bătrân, după părerea noastră, pentru a fi tată, a scos capul pe geam și a strigat Dinuț fix în momentul în care Dinuț se târa afară printr-una din ferestruicile de maxim patruzeci pe patruzeci ale beciului, ca să nu-l scuipe cine mijea. De lift nu cred că au aflat vreodată, pentru că, la un moment dat, când am rămas cu mama între etaje, pe când eram deja domnișoară și fără ca nimeni să fi dansat step, aceasta s-a mirat tare că știu să ies din lift ca David Copperfield din Alcatraz.

Mă rog, ideea e că ieșeam din casă după ceasul interior, fixat în așa fel încât să ajung destul de departe pe drumul pe care se întorcea tata de la serviciu, să îl surprind și să ne întoarcem sporovăind de parcă nu ne-am mai văzut de ani întregi. Nu îi spuneam niciodată că merg înaintea lui, îmi plăcea să văd cum i se luminează ochii la vederea mea.

Trecerea din cartierul în care locuiam în cartierul cu uzina se făcea printr-un pasaj semisubteran de cale ferată, pe acoperișul căruia stăteau în permanență copii care aruncau cu diverse în capul trecătorilor. Eu nu, niciodată. Nici măcar atunci când m-a căutat tata prin tot cartierul și m-a găsit acolo, plină de praf, scaieți și alte lighioane, râzând de zor cu Dănuț de un trecător în capul căruia am împins de pe marginea pasajului toți scaieții care nu erau prinși de noi și pe care îi strânsesem cu greu, în decurs de un timp îndelungat.

Așadar, după ce treceam prin pasaj, coteam scurt de câteva ori și ajungeam pe strada largă și lungă pe care se întorceau puhoi de la serviciu mii de colegi de-ai tatei. Și tata, evident. Era o provocare, de fapt, erau două provocări: o dată să merg împotriva curentului și a doua oară să-l văd pe tata. Dar eram atât de bună, încât cele două provocări nu-mi erau de ajuns, așa că mai salutam și toți oamenii pe care îi cunoșteam, exagerat de mulți la număr. Pas cu pas, din săr’na în săr’na, ajungeam mai mereu aproape de capătul celălalt al străzii. Deseori mă gândeam că poate am trecut pe lângă tata fără să-l văd, dar acest lucru se dovedea de fiecare dată fals: tocmai când eram mai deznădăjduită, mulțimea pestriță se dădea la o parte, ca prin minune, pentru a-i face loc tatei să apară, înalt și bun, învăluit într-o lumină caldă, iar îngerii începeau să cânte în cor…

– În sfârșit! Îmi iei o înghețată?