Demon

img_20171013_085220_596938190085.jpg
Era o vreme când eram un demon obișnuit. Demonizam tot ce apucam, fără pretenții și fără obligații. Ziua, noaptea, oricând simțeam nevoia. Mă strecuram cu ușurință în visele oamenilor, râdeam bezmetic când tresăreau în somn, le mutam mobilele prin casă, îi făceam să audă pași și uși trântite, căutam împreună cu ei, în creierii nopții, intruși inexistenți, iar ziua, după ce toți ceilalți demoni fugeau în vârful copitelor la ivirea zorilor, sfioși ca fetele mari în noaptea nunții, cu mâinile acoperindu-și ochii și izbindu-se înspăimântați unii de alții, mai demonizam câte ceva doar așa, de plăcere. Nu-mi era teamă de nimic.
Într-o dimineață, cum stăteam eu așa, lângă un copac, și așteptam să se termine forfota celorlalți, o frunză s-a desprins și a plutit, galbenă, spre pământ. Chiar lângă mine. Era într-o vineri. 13. Am văzut-o mai întâi cu coada ochiului. M-am întors spre ea gândindu-mă că nu e interzis să demonizezi frunze în zorii zilei, fie ele și galbene, dar când să-mi revărs răutatea asupra ei, m-a apucat o duioșie de am rămas pe loc fără cea mai vagă dorință de a mai demoniza, vreodată, ceva. Am privit-o înmărmurit cum plutea, dansând, spre pământ. Încovoiată, ca și cum ar fi vrut să se cuprindă în brațe, să se salveze. Cu margini zimțat-dantelate și nervuri ruginii. Galbenă. Delicată. Și atât de singură. A durat cinci, maxim șase secunde până s-a așezat între celelalte frunze deja căzute. Când mi-am revenit, ceva mi se scurgea din ochi. Ceva cald. Se târa de-a lungul obrajilor în jos, iar în piept aveam un vortex. Mi-era frig. Am închis ochii și am rămas așa. Au trecut câteva veacuri de-atunci.

Anunțuri

Memento

Sălciile plângeau înșirate pe marginea drumului, ca niște bocitoare profesioniste. Dacă ar fi avut cămăși, sigur ar fi sărit pe ele, așa, însă, nu le băga nimeni în seamă. Dar ele plângeau, pe de o parte pentru că nu aveau altceva de făcut, pe de altă parte, pentru că ăsta le era numele. Într-o noapte, pe când plângeau mai cu foc, vântul le-a suflat prin plete:

uităăăăăăăăă

și a plecat mai departe. Sălciile au tăcut preț de trei fracțiuni de secundă și s-au gândit nedumerite: ce să uite? Și pentru că n-au găsit nimic de uitat, au plâns mai departe. Ăstimp, ploaia își strângea ghem ofurile în nori mari, ursuzi și gri. Aduna of cu of și le îndesa în câte-un nor, până nu mai era loc. Când a umplut toți norii și pe cer n-a mai fost petic de albastru, ploaia a început să-i scuture așa de tare, că ofurile au început să cadă torente, șfichiuind bietele sălcii ca niște biciuri, ca niște limbi de șerpi ce șuierau haotic:

cine crezi că ești cinecrezicăești CINE CREZI CĂ EȘTI cineeeee creeeeeezi că eeeeeești

Au răpăit așa ceasuri întregi, până când sălciile n-au mai știut cine sunt sau de ce plâng și au început să plângă și mai tare. Și cum plângeau ele așa, cu pletele lungi aproape până la pământ, au auzit de undeva, de jos, un susur mărunt, subpământean, totuși ferm, aproape poruncitor:

amintește-ți!

Își recunoscură pe loc rădăcinile ce se înfigeau tot mai adânc, căutând seva. De atâta plâns, uitaseră cu totul ce e viața. Se opriră și ascultară atente: în jurul lor, murmure de voci. O mână se întinse și rupse câteva ramuri dintr-una din ele. Salcia vru să protesteze, să înceapă să plângă, să se jelească, dar văzu cu uimire cum ramurile ei erau împletite într-o coroniță și puse peste pletele negre și lungi ale unei femei ce râse în soare, cu ochii închiși, apoi fugi și se privi în luciul unei ferestre, întrebându-se amuzată, cu voce tare, fără să știe că o aude cineva:

cine ești, de fapt?

Incident

img_20160806_204825.jpg

Vara a sosit într-o zi, la birou, într-un plic sigilat. Am întors plicul pe toate părțile, nu scria nimic pe el: nici expeditor, nici destinatar. Era doar sigilat cu o pecete de ceară roșie ca focul. L-am scuturat, l-am mirosit, l-am ridicat în lumină: nimic. L-am aruncat într-un sertar, cu gândul să-l deschid mai târziu, când o să am puțin timp liber, și mi-am văzut de viață. Nu m-am mai gândit la plicul din sertar nici când ploile nu mai încetau să cadă nestăvilite, nici când temperaturile nu urcau în termometre mai mult de zece grade pe scara Celsius, nici când vântul sufla rece, în fiecare joi, între orele nouă și paisprezece de luni, poate chiar de ani de zile. Trăiam așa, gândindu-mă din când în când că odată, demult, ploile se opreau, soarele ardea galben pe cerul siniliu și vântul mângâia cald oameni care râdeau. Amintiri. Poate chiar închipuiri, de vreme ce de atâta timp nu se mai întâmplase așa ceva.

Într-o dimineață, biroul meu începu să miroasă dintr-o dată și fără niciun motiv a… nu-mi dădeam seama exact a ce. M-am lăsat pe spătarul scaunului și am adulmecat. Un miros mov, liliachiu, poate roz, trandafiriu sau, mai degrabă alb, nicotian mi-a inundat creierul. Am închis ochii pentru o mai bună percepție și mirosul mi-a coborât spre inimă, unde am simțit o gâdilătură mică-mică, ca a unui fulg în palmă sau pe încheietura mâinii. Am chicotit ușor și am deschis ochii. Ploaia curgea șiroaie pe geamul aburit. Am închis ochii la loc și am simțit o mare tristețe. Eram aproape sigură că mai simțisem mirosul acela, dar unde? Când? Un gând straniu mi-a trecut prin minte, făcându-mă să-mi întorc îngrozită privirile spre sertarul de jos al biroului. Nu mai umblasem în el de luni, poate chiar de ani de zile. Pe la încheieturi îi ieșeau raze de soare, iar prin gaura cheii se chinuiau să iasă deodată un boboc de trandafir, o floare de regina nopții și o crenguță întârziată de liliac. Dinăuntru se auzeau triluri de păsări și râsete de oameni.

– Am închis vara într-un sertar! am strigat pe jumătate nevinovată.

Cântec de leagăn

– Somnorilă, pui de somn,

Vocea caldă a mamei țesea cu blândețe cuvintele, în timp ce mâna cu degete fine mângâia părul cârlionțat al copilului. Copilul îndrepta spre ea ochi curioși, încă nesomnoroși, așteptând nerăbdător următorul vers, ca și cum atunci l-ar fi auzit pentru prima oară.

– Te-am visat, năstrușnic domn,

Copilul păși pe norul din dreapta ca pe o scară rulantă, ce îl duse undeva sus, lângă ceilalți nori. Albi erau norii, albă era povestea.

– Dădeai geană peste geană…

… se auzi din depărtare o voce ce semăna cu vocea mamei și copilul zări ca prin ceață un spiriduș mic, cu căciulă înaltă, cu clopoței și un săculeț frumos cusut din care arunca pulbere de aur și pulbere de vise.

***

– Somnorilă, pui de somn,

Vocea caldă a celeilalte mame țesea cu tristețe cuvintele, în timp ce mâna cu degete muncite i se odihnea în poală. Privea pe fereastră, undeva departe, unde copilul cu ochi curioși, încă nesomnoroși, aștepta nerăbdător următorul vers, ca și cum atunci l-ar fi auzit pentru prima oară.

– Te-am visat, năstrușnic domn,

Cealaltă mamă își ridică privirea spre cer, unde un nor tocmai poposise alb lângă puzderia de stele. Alb era norul, albă era povestea. O lacrimă îi alunecă pe obraz. Și-o șterse iute cu mâna care nu avea ce mângâia și alungă din minte tot ce ar fi putut fi.

– Dădeai geană peste geană…

… se auzi din depărare o voce ce semăna cu vocea neauzită vreodată a copilului și cealaltă mamă tresări. Copilul îi zâmbi ca prin ceață: arăta ca un spiriduș mic, cu căciulă înaltă, cu clopoței și un săculeț frumos cusut din care arunca pulbere de aur și pulbere de vise.

***

Mama zâmbi și acoperi cu pătura moale copilul adormit. Îl sărută ușor pe frunte și ieși din cameră.

***

Cealaltă mamă oftă adânc și acoperi cu perdeaua fereastra ce dădea spre depărarea în care o altă mamă îi săruta pe frunte copilul adormit.

***

Copilul dormea pe norul alb, purtând cu el, fără să știe, două mame: una care îi mângâia părul cârlionțat și alta care păstrase o bucățică mică-mică din sufletul lui în buzunarul ei.

Indefinit

bds2o6ipniv.jpg

– Nu pot să mă decid dacă m-am născut cu durerea asta în suflet sau m-am procopsit cu ea în timp ce alergam năucă prin amalgamul ăsta de simțiri numit viață. Tot ce știu e că trebuie să fug cum n-am mai fugit niciodată. Departe, atât de departe încât să nu mai știu nimic. Iar când am ajuns suficient de departe încât să fi uitat tot, să încep să caut drumul înapoi. Să mă pot întoarce.

Îi spuse toate astea dintr-o suflare, ținându-i capul în mâini și privindu-l adânc în ochi. Fusese atât de bruscă această destăinuire, că nu avusese timp să înțeleagă ce se întâmplă. O privi. Stătea sprijinită de spătarul scaunului, privind în gol și sorbind din ceașca albă înspumatul cappuccino pe care și-l comandase singură, înainte de sosirea lui. Avea buza de sus plină de spumă și sufletul agățat în depărtarea despre care vorbise. O depărtare dintr-o altă lume, inexistentă poate. Părea că nici nu se mișcase de acolo, că nu se întorsese brusc spre el, că nu-i luase capul în mâini, că nu își înfipsese privirea drept în sufletul lui și că nu rostise nici un cuvânt. Oare își închipuise? Era atât de convins că ea va pleca într-o zi, într-o clipă, încât i se părea aproape normal tot ce se întâmplase, dacă se întâmplase. Știa și că în fuga ei spre nimic se va rătăci și nu va mai găsi niciodată drumul de întoarcere. Simți un gol în stomac. Sau un plin. Ca atunci când ai mâncat prea mult și ți-e lehamite. În inimă nu simți nimic. Chelnerița îi aduse ristretto-ul pe care îl comandase într-o altă viață. Îl dădu pe gât și rămase nemișcat. Simți cum cafeaua își face efectul, fapt care îi confirmă că tot ce se întâmpla era real. Se ridică, o sărută pe frunte fără să o privească și se îndreptă spre mașină. Niciodată timpul nu fusese atât de condensat.

…și macii de lângă calea ferată…

BGTrj1YPNnJ

Dar în ziua aceea nu era nostalgică, deși macii de lângă calea ferată erau atât de roșii și atât de mulți… I-a tot așteptat până într-o dimineață, când i-a văzut că năpădiseră prima dintre cele trei linii de cale ferată pe care le trecea în fiecare zi, de parcă lumea ei era separată de restul lumii de trenurile care veneau și se duceau. Poate așa și era. Dar macii năpădiseră doar prima dintre cele trei linii, între șine și în afara lor, transformând drumul de fier în cel mai frumos drum închipuit vreodată. Și erau atât de roșii și atât de mulți, atât de sălbatici și atât de cuminți, atât de veseli și atât de triști. Desigur, un câmp întreg de maci nu e același lucru cu un drum pe care macii se înșiră dureros de roșii, încântător de delicați, sfâșietor de trecători. Unui câmp întreg de maci nu-i simți efemeritatea; e ca o mare de oameni fără identitate. Un câmp întreg de maci e doar un câmp întreg de flori de care te poți bucura. Nu doare. Așa cum o mare de oameni fără identitate nu doare ca un singur om încântător de delicat, sfâșietor de trecător, dureros de viu.

Dar în ziua aceea nu era nostalgică. Macii de lângă calea ferată o uimeau în fiecare an. Se bucura ca un copil la vederea lor și îi dădeau lacrimile de o tristețe care o bucura, amestecată cu o fericire care o durea și cu un infinit sentiment de drum predestinat. Aproape că înțelegea de ce unii oameni alegeau definitiv acel drum: era un miraj.

Locomotiva urlă întâi scurt pe drumul plin de maci. Își ridică ochii și privi monstrul drept în față. Se miră că imensitatea cu roți de fier ce înghițea cu viteză șinele nu zdrobea macii delicați, apoi păși în afara liniei, făcând loc bolidului să treacă. Părul îi flutură negru în urma curentului de aer, în timp ce urletul prelung al locomotivei amuți purtat de sunetul sacadat al roților. Macii tremurau, vii.

În ziua aceea nu era nostalgică.

Canoane

Iubitul Violetei a cerut-o pe Violeta de nevastă, în week-end, fix în ziua în care împlineau două luni de ce-o fi ce fac ei acolo.  Nici n-am apucat să-mi pun ca lumea haina în cuier, că a dat năvală peste mine, în birou, să-mi arate inelul. Au făcut-o ca la carte, ca într-un film siropos şi dezlânat. Mă bucur pentru ea, acum poate să facă copii legitimi.

Convenţiile nu înseamnă mai nimic pentru mine. Niciodată n-au însemnat, deşi, recunosc, am vrut să fiu mireasă şi să am copii. Felul în care am fost crescută mi-a spus că aceste lucruri trebuie făcute într-o ordine anume. Nu am prea respectat ordinea, am vrut rochie ca în November Rain şi buchet din trandafiri negri, dar am respectat, în final, convenţiile, astfel că, la un moment dat, eram „în rând cu lumea”. Iar lumea era mulţumită, nu făcusem pe nimeni de ruşine prea mult. Deloc nu se putea: ce iese din lalea, curcubee mănâncă.

Violeta este ocupată din cale-afară, în iulie are nunta. Iubitul ei, de care mai trebuie să stea departe o singură săptămână, o va duce în concediu, apoi va începe munca în acelaşi loc cu ea, astfel că nu vor mai fi despărţiţi niciodată. Iubitul Violetei face cam tot ce vrea Violeta să facă. Aşa este bine, pentru că ea este un om echilibrat şi responsabil. În timp ce flutură din mâna cu inel, dă din cap a înţelepciune şi oftează larg: „vedem ce-o să fie…”

Am fost invitată la nunta mea, eram mireasa. Aş fi lipsit cu dragă inimă, dar Matilda, broscuţa roşie cu acoperiş negru, cu care trebuia să fiu luată şi dusă, a rămas în pană la semafor. Maşina elegantă cu care am fost transportaţi în final nu lăsa loc la interpretări.

Violeta n-a avut încă timp de listă de invitaţi, de flori, de sală. Dar o să fie în concediu săptămâna viitoare şi o să aibă timp. Va fi cu DJ nunta, asta ştie sigur.

Formaţia a cântat tare şi prost toată nunta. Cântăreaţa şi-a schimbat vreo două ţinute şi de vreo trei ori genul muzical. Bunica a întrebat-o pe mama, în mijlocul nunţii, dacă ştie că sunt însărcinată. Ştia, de-aia s-au şi grăbit aşa, altfel… Au subînţeles amândouă ce era de subînţeles. Eu am mai mâncat câteva linguri de curcubeu şi mi-am văzut de treabă.

Cununia religoasă va avea loc şi colo şi colo, atâta timp cât iubitul Violetei nu vrea să renunţe la religia lui. Cu copiii vor mai vedea, speră să-l dea pe brazdă până atunci, deşi acum ţine morţiş ca ei să fie botezaţi în religia lui. Dumnezeu îi priveşte din înaltul lui şi se miră. Nu el a inventat religiile. Violeta face anunţuri telefonice şi râde zgomotos.

– Ai fost băgată într-un şablon care nu ţi se potriveşte.

Oare lui Dumnezeu îi place în şablonul lui?