Viceversa

Am urcat treptele în grabă, liftul era blocat la etajul patru, am intrat în casă și m-am repezit în dormitor. Era seară. Am împins ușa camerei și am rămas înmărmurită. Mama puse umerașul pe care îl ținea în mână în dulap și mă privi lung. Uitasem tot ce venisem să-i spun. Un zâmbet larg i se întinse pe toată fața și din ochi îi țâșniră lumini. Întreaga față îi radia, n-o mai văzusem niciodată așa. Mama era mai degrabă rezervată, serioasă, îmbrăcată și pieptănată mereu corect. Râdea uneori, dar parcă nu din suflet, iar din ochi nu-i mai țâșniseră niciodată lumini. Mă uitam încremenită la ea. Era frumoasă, deși avea șaptezeci și șase de ani, atât de frumoasă, că mi-au dat lacrimile. S-a apropiat de mine, m-a luat de mână și m-a așezat pe marginea patului. Ar fi trebuit să-mi fie frică, până la urmă văzusem nevăzutul, dar îmi era doar sete, de parcă tot corpul meu secase brusc în fața imaginii de neimaginat. Mama mă mângâie blând pe cap și începu să vorbească cu o voce un pic supranaturală. Era tot vocea ei, desigur, dar se auzea altfel. La început, n-am înțeles ce spunea. În minte au început să-mi ruleze amintiri, unele cu sonor, altele mute, unele foarte vechi, altele mai noi, unele uitate, altele văzute din alt unghi decât mi le aminteam. Tata era prezent în toate, pentru că tata a fost mereu acolo. Tata a fost îngerul meu. Încă mai e, deși a murit de ani buni. Eu și tata am fost nedespărțiți încă din vremuri pe care nu mi le amintesc. Se juca mereu cu mine. Când eram mică, mă rostogolea ca pe o bilă până la marginea patului, mă arunca în sus, până în tavan, mă căuta ore în șir prin casă, mă dădea tare în leagăn, mă plimba pe la toți cunoscuții. Mama era mereu ocupată cu altele, nu era niciodată prezentă. Muncea mult și tot ce își dorea era ca eu să învăț bine și să fiu cuminte. Cred că știa că tata avea grijă de mine mai bine decât ar fi avut ea, așa că mă lăsase aproape cu totul în grija lui. Ea îmi dădea de mâncare și îmi verifica temele. Când am crescut și am devenit rebelă, l-am numit pe tata înger, iar pe mama am renegat-o. Nu că aș fi avut vreun drept, dar încă nu-mi dădusem seama că ea nu mă renegase niciodată și nici nu mă lăsase să mor de foame în timp ce mă căzneam să-mi proclam independența. Nici despre demonii cu care s-a luptat când era să mor n-am știut niciodată nimic. Tata venea, îmi lua mâna în ale lui, mă mângâia pe frunte și-mi spunea cu lacrimi în ochi că o să mă fac bine. Ea robotea prin bucătărie, făcea supe, ceaiuri, venea din când în când cu termometrul, îl scutura și mi-l vâra la subțioară. Când m-am făcut bine, a răsuflat ușurată și și-a văzut de ale ei. Nu i-am povestit niciodată nimic. Nu credeam că ar interesa-o. Nu avea de ce să-mi știe fricile, bucuriile. Nu voiam să știe nimic despre mine, de teamă să nu dezaprobe totul. Nu i-am spus niciodată că îmi era groază să n-o pierd. Nu i-am spus niciodată nimic și nici nu a fost nevoie. M-am uitat la ea. Am încercat să mă concentrez, să-i înțeleg vorbele. Un alt film a început să ruleze în capul meu. Într-o dimineață, pe un pat cu așternuturi albe, o fată cu păr lung și negru, împletit în două cozi groase, găsi două aripi mari, de înger. Se uită la ele, uimită, și le atinse cu teamă. De undeva, din acoperișul casei, o șoaptă coborî pe burlanul gros și ieși printre limbile de foc din sobă. Era iarnă. Poartă-le, sunt ale tale, spuse șoapta, iar fata nu înțelese de ce ar trebui să poarte ea, un om, aripi mari, de înger. Și le prinse, totuși, de omoplați și se duse la oglinda cea mare din camera de zi, se privi și se miră: deși le simțea și știa că sunt acolo, în oglindă aripile nu se vedeau. Se îmbrăcă în grabă, își puse paltonul și porni spre școală. Trecură mai bine de cincisprezece ani până înțelese al cui înger era, dar de îndată ce înțelese, i se păru firesc. Așa că mama a fost mereu ocupată cu altele: să nu cad din pat, să nu cad din tavan, să fiu găsită de tata înainte să mă sufoc în lada plină cu perne și plăpumi, să nu zbor din leagăn, să nu mor de plictiseală ascultând discuțiile interminabile ale tatei cu vreun cunoscut pe care îl vizitam, să nu mor de moarte, să-și pună aripile în dulap, pe umeraș, în fiecare seară și să și le pună la loc în fiecare dimineață. Iar eu urcasem treptele în grabă, intrasem în casă și mă repezisem în dormitor cu gândul să-i spun să nu se mai bage în viața mea. În cameră se lăsă o liniște grea. Era întuneric. Mama îmi mângâie obrazul și șopti: somnorilă, pui de somn, e dimineață, hai, să nu întârziem la școală… Am tresărit și am deschis ochii. Mama avea un zâmbet larg pe față, iar din ochi îi țâșneau lumini. Cum am putut să uit?

Anunțuri

Demon

img_20171013_085220_596938190085.jpg
Era o vreme când eram un demon obișnuit. Demonizam tot ce apucam, fără pretenții și fără obligații. Ziua, noaptea, oricând simțeam nevoia. Mă strecuram cu ușurință în visele oamenilor, râdeam bezmetic când tresăreau în somn, le mutam mobilele prin casă, îi făceam să audă pași și uși trântite, căutam împreună cu ei, în creierii nopții, intruși inexistenți, iar ziua, după ce toți ceilalți demoni fugeau în vârful copitelor la ivirea zorilor, sfioși ca fetele mari în noaptea nunții, cu mâinile acoperindu-și ochii și izbindu-se înspăimântați unii de alții, mai demonizam câte ceva doar așa, de plăcere. Nu-mi era teamă de nimic.
Într-o dimineață, cum stăteam eu așa, lângă un copac, și așteptam să se termine forfota celorlalți, o frunză s-a desprins și a plutit, galbenă, spre pământ. Chiar lângă mine. Era într-o vineri. 13. Am văzut-o mai întâi cu coada ochiului. M-am întors spre ea gândindu-mă că nu e interzis să demonizezi frunze în zorii zilei, fie ele și galbene, dar când să-mi revărs răutatea asupra ei, m-a apucat o duioșie de am rămas pe loc fără cea mai vagă dorință de a mai demoniza, vreodată, ceva. Am privit-o înmărmurit cum plutea, dansând, spre pământ. Încovoiată, ca și cum ar fi vrut să se cuprindă în brațe, să se salveze. Cu margini zimțat-dantelate și nervuri ruginii. Galbenă. Delicată. Și atât de singură. A durat cinci, maxim șase secunde până s-a așezat între celelalte frunze deja căzute. Când mi-am revenit, ceva mi se scurgea din ochi. Ceva cald. Se târa de-a lungul obrajilor în jos, iar în piept aveam un vortex. Mi-era frig. Am închis ochii și am rămas așa. Au trecut câteva veacuri de-atunci.

Memento

Sălciile plângeau înșirate pe marginea drumului, ca niște bocitoare profesioniste. Dacă ar fi avut cămăși, sigur ar fi sărit pe ele, așa, însă, nu le băga nimeni în seamă. Dar ele plângeau, pe de o parte pentru că nu aveau altceva de făcut, pe de altă parte, pentru că ăsta le era numele. Într-o noapte, pe când plângeau mai cu foc, vântul le-a suflat prin plete:

uităăăăăăăăă

și a plecat mai departe. Sălciile au tăcut preț de trei fracțiuni de secundă și s-au gândit nedumerite: ce să uite? Și pentru că n-au găsit nimic de uitat, au plâns mai departe. Ăstimp, ploaia își strângea ghem ofurile în nori mari, ursuzi și gri. Aduna of cu of și le îndesa în câte-un nor, până nu mai era loc. Când a umplut toți norii și pe cer n-a mai fost petic de albastru, ploaia a început să-i scuture așa de tare, că ofurile au început să cadă torente, șfichiuind bietele sălcii ca niște biciuri, ca niște limbi de șerpi ce șuierau haotic:

cine crezi că ești cinecrezicăești CINE CREZI CĂ EȘTI cineeeee creeeeeezi că eeeeeești

Au răpăit așa ceasuri întregi, până când sălciile n-au mai știut cine sunt sau de ce plâng și au început să plângă și mai tare. Și cum plângeau ele așa, cu pletele lungi aproape până la pământ, au auzit de undeva, de jos, un susur mărunt, subpământean, totuși ferm, aproape poruncitor:

amintește-ți!

Își recunoscură pe loc rădăcinile ce se înfigeau tot mai adânc, căutând seva. De atâta plâns, uitaseră cu totul ce e viața. Se opriră și ascultară atente: în jurul lor, murmure de voci. O mână se întinse și rupse câteva ramuri dintr-una din ele. Salcia vru să protesteze, să înceapă să plângă, să se jelească, dar văzu cu uimire cum ramurile ei erau împletite într-o coroniță și puse peste pletele negre și lungi ale unei femei ce râse în soare, cu ochii închiși, apoi fugi și se privi în luciul unei ferestre, întrebându-se amuzată, cu voce tare, fără să știe că o aude cineva:

cine ești, de fapt?

Lupul de sticlă

Pentru Tudor

Băiatul auzi pentru prima dată urletul străbătând văzduhul roz, printre ierburi înalte și case cu acoperișuri așezate cuminți pe cap și obloane trase peste ochi, într-o dimineață ce abia venea pe lume. Uuuuuuuuu… Nu îl mai auzise până atunci, dar își dădu seama pe loc că era al unui lup de sticlă care urla la Soare. Știa că, de obicei, lupii sunt nocturni, dar lupul de sticlă nu e chiar nocturn. E lupul Îngerului. Se ridică în capul oaselor și privi spre celelalte paturi. Sub cearceafuri albe, trupușoarele încă crude dormeau încă duse. Nimeni altcineva nu mai auzise urletul, ceea ce era bine, altfel nu s-ar fi știut cui îi era adresat. În ochii băiatului sclipi o speranță cât grăuntele de soare ce se strecurase prin spărtura cât un vârf de ac a storului vechi de la fereastră și se așezase cuminte pe marginea patului, chiar lângă mâna lui. Îl acoperi cu palma și zâmbi când îl văzu pe dosul mâinii: așa sunt speranțele, nu poți să le ascunzi. Cel puțin, nu de tine. Iar a lui era mare, mare cât un munte, de-abia o mai putea duce cu el. Auzise într-o zi, pe când se juca de-a hoții și vardiștii cu ceilalți copii, că mama lui e reală și că va veni să-l ia de acolo și să-l ducă acasă, într-o casă adevărată – nu că cea în care stătea acum nu era adevărată, dar într-o casă reală, cu o singură mamă, al cărei nume adevărat era Mama. Îi venise atunci să iasă din ascunzătoarea în care se băgase să nu-l găsească vardiștii și să întrebe cum așa, dar îi fu teamă să nu fie certat că trage cu urechea, așa că se mulțumi cu ceea ce auzise și se strecură în fundul grădinii, săpă cu mâinile goale o groapă mică la rădăcina unui castan și își puse sufletul în ea, să nu i-l vadă cineva cât e de colorat. Apoi se întoarse ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic și se puse pe așteptat. Trecuseră de atunci șase anotimpuri, le numărase rând pe rând: întâi o iarnă – și se gândi că e prea frig pentru o mamă reală să bată atâta drum, apoi o primăvară crudă – și se gândi că, poate, casa cea adevărată nu era încă gata pentru o mamă adevărată și un băiat ca el, apoi o vară – și se gândi că nu auzise bine, pesemne era vorba despre altcineva, apoi o toamnă – și se duse în fundul grădinii, săpă cu mâinile goale o groapă mică la rădăcina castanului și își luă sufletul de acolo, înainte să dea iar înghețul. Numără și iarna ce venise imediat după ce își puse sufletul la loc, și chiar și primăvara în care fusese cât pe ce să își piardă speranța, apoi își spuse că, dacă ar fi avut într-adevăr o mamă pe care să o cheme așa, Mama, ar fi fost cu ea de la bun început. Dar niciunul dintre copiii de acolo nu avusese vreodată așa ceva, de aceea se aflau toți acolo și nu în câte o casă adevărată. Numai când auzi lupul de sticlă urlând la Soare își dădu seama care era, de fapt, speranța lui: nu avea el o mamă pe care să o cheme Mama, dar un înger pe care îl chema Înger tot avea.

Ioachim

Pe Ioachim nu-l întrebase nimeni până atunci din ce lume vine, deși, dacă te uitai la pantofii lui, vedeai clar că nu mersese cu ei prin lumea asta. De aceea, când Clementina, micuța cârlionțată, cu ochii mari și verzi, îl trase de peticul mov, cusut pe genunchiul stâng al pantalonilor galbeni și îl întrebă mirată de uni ai ninit?, se miră și el. Nu pentru mult timp, pentru că micuța continuă, întinzându-i o frunză mare pe care zăceau zdrobite și amestecate șaptesprezece grame de flori de trifoi, douăzeci și nouă de petale de năsturași, un pumn de iarbă, polenul de la patru margarete și puful de la o păpădie jumate: vlei pălătulă? Ioachim vru, cum altfel. Luă frunza mare cu grijă, să nu răstoarne conținutul și o băgă cu totul în gură. Ie bun? întrebă curioasă Clementina. Ioachim făcu un cerc din degetul mare și cel arătător și își țuguie buzele. Clementina râse zglobiu și nasul i se încreți poznaș. Tai gios! îi porunci lui Ioachim, bătând serioasă cu palma un loc gol de lângă ea, de pe pătura întinsă de mama la umbra salciei ce-și pleca până aproape de pământ pletele lungi. Am tleabă multă, zise ea, preocupată, în timp ce Ioachim, ascultător, se așezase exact pe locul indicat, privind-o întrebător. Micuța îi întinse două farfurioare roz din setul de ceai și îi spuse: ateptăm mulafili. Ioachim se conformă și începu să aranjeze farfurioarele pentru musafirii ce urmau să sosească din clipă în clipă, apoi colindă cu grijă printre visele și gândurile Clementinei, anotimp după anotimp, până se făcu din nou dimineață. Mi-e flică de lupi, îi destăinui ea de îndată ce deschise ochii, într-o iarnă. Ioachim își făcu mâinile ghem și începu să proiecteze pe perete, acolo unde soarele îl spoi cu lumină argintie, un lup mare, apoi un lup mic, apoi o Clementină cârlionțată, apoi un iepuraș urecheat, iar Clementina ce dormi buștean toate nopțile de atunci încolo și își împărți fiecare zi cu Ioachim, se trezi că frunzele începeau să se îngălbenească și să cadă: mama îi luase haine noi, de mers la școală. Ioachim stătea pe marginea patului, frământându-și mâinile. Ce sunt astea? îl întrebă ea încruntată, arătând cu capul spre haine, iar Ioachim găsi că e timpul să plece.

Ochiul de apă

Poteca pe care mergea era largă, bătută și dreaptă. Mergea tot înainte, liniar, fără curbe care să ascundă peisajul, fără copaci care să facă umbră, fără nimic care să rezerve vreo surpriză. Dăduse în poteca aceasta după ce străbătuse o sumedenie de poteci înguste, întortocheate și întunecate, cu pericole la fiecare pas, cu demoni care scoteau capete hidoase din tufișuri, cu gropi în care se tot împiedica, astfel că, atunci când întinderea peisajului i se dezvălui subit, nu putu decât să se bucure și să nu-și mai dorească nimic altceva. Poteca cea largă, bătută și dreaptă era, însă, total lipsită de apă, întrucât fântânile fuseseră otrăvite încă de pe vremea cotropitorilor și nu-și mai reveniseră niciodată, iar sistemele de irigații – distruse în vremuri mai noi, ce-i drept, dar la fel de tulburi. La început îi fu cumplit de sete și chiar se gândi să se întoarcă pe potecile înguste unde ar fi putut găsi apă măcar în câte o băltoacă, dar cu timpul se obișnui și nici nu mai simți setea. Mergea întins, dormea în mers, mânca în gând, iar de băut nici nu se punea problema: pur și simplu își extirpase această nevoie și se simțea ca și când n-ar fi avut-o niciodată.

Într-o zi, însă, pe când nu se abătea de la calea cea dreaptă, auzi în stânga drumului un clipocit. Crezu că e o insectă, pentru că drumul cel drept, bătut și larg era plin de insecte, ca orice lucru cu neajunsurile lui, și se apropie de locul din care se auzise clipocitul. Mare îi fu mirarea când văzu un ochi adânc și limpede de apă, atât de adânc și de limpede încât toate planurile pe care și le făcuse se rupseră singure în bucăți și se împrăștiară în cele patru zări. Se aplecă și se uită în ochiul de apă: dinăuntru, o voce caldă îi șopti suav: nu te teme, bea.

Și bău.

Știa că s-ar fi cuvenit să se abțină, dar își dădu seama că era atât de însetată, atât de ostenită și atât de incompletă, încât nu află în ea nicio putere să se opună. De îndată ce sorbi din apa apărută de nicăieri, simți cum se reîntregește, cum toate părțile lipsă din ea- extirpate sau uitate- se trezesc la viață, o viață nouă, cum nu mai simțise până atunci. Se gândi că apa aceea trebuie să fie magică, diferită de orice altă apă din care sorbise vreodată, și poposi în acel loc. Sorbea din apa magică în fiecare zi, când cu lăcomie, pentru tot timpul în care îi lipsise, când cu înghițituri mici, să-i ajungă o veșnicie și cu cât sorbea, cu atât se simțea mai tânără, mai frumoasă și mai încrezătoare. Începu să viseze că totul e posibil, absolut totul, chiar și ea.

Apoi veni iarna.

Ochiul de apă îngheță într-o dimineață și nu-și reveni decât spre seară. Bău cu disperare, cu o sete irațională, ca și când aceea era ultima ei șansă de a mai fi ceea ce își dorea să fie. O duse așa toată iarna, pândind ochiul de apă și sorbind cu nesaț de fiecare dată când îl vedea dezghețat. Singura ei mulțumire era că încă se vedea în luciul lui tânără, frumoasă și încrezătoare, de parcă până și trecerea timpului ar fi fost vina ei.

Iarna trecu și lăsă ochiul de apă ceva mai gol. Trebuia să se aplece pentru a bea din el, iar chipul de-abia i-l mai reflecta. Se gândi că băuse prea mult, prea repede, că niciun ochi de apă, oricât ar fi de binevoitor, nu rezistă în felul acesta, și încercă să-și domolească setea, să o țină în frâu. Nici de uitat nu se mai uita atât de des în oglinda lui: începuse să se teamă de întunecimea pe care o vedea dincolo de imaginea ei deformată. Lipsa apei magice începu să o obosească. Încercă să își aducă aminte cum făcuse atunci când își extirpase părțile netrebuincioase din ea, însă nu reuși. O tristețe tot mai adâncă o învăluia pe măsură ce descoperea în fiecare dimineață tot mai puțină apă în ochiul care devenea încet-încet o simplă groapă în pământ. Un ochi de apă magică pe care ea îl secase.

În ultima dimineață din lume, când pe fundul gropii ce fusese cândva cel mai adânc și mai limpede ochi de apă mai rămăsese o singură picătură, își adună puterile, își strecură mâna și culese cu vârful degetului mărgeaua de apă. Vru să o ducă la gură, să o depună ca pe o ofrandă adusă sieși pe buzele crăpate, să o mai simtă o singură dată, dar aceasta se prelinse pe degetul întins și dispăru. Închise ochii, își acoperi cu palma vina de a nu fi fost niciodată ceea ce nu era și căzu într-un somn adânc, din care nu se mai trezi niciodată. Fu găsită după două secole de un om care mergea liniar pe poteca bătută: se pietrificase într-atât, încât fu bună doar de dus la muzeu, unde o înghesuiră într-un colț și rămaseră să se gândească ce reprezintă, ca să știe ce plăcuță să-i pună.

Amalia

Soarele îi poleia buclele arămii, jucându-se auriu în jurul capului lăsat pe spate. Umerii îi erau mângâiați de adierea ce venea dinspre pădure, iar între degetul mare și cel arătător al mâinii drepte ținea un fir lung de iarbă. Aștepta noaptea.

Era un înger. Sau un fluture. Era un fluture-înger, deși avea mâini, picioare și toate cele trebuincioase unui trai normal și în ciuda faptului că fusese născut dintr-o mamă-om. Se știe că o mamă-om poate da, uneori, naștere unui înger, dar nu se pomenise până atunci ca o mamă-om să nască fluturi. Dar așa era, un fluture-înger, și nici măcar nu știa. Mergea ca toți ceilalți oameni, plângea și râdea ca toți ceilalți oameni, mânca, bea, respira, cânta ca toți ceilalți oameni și, uneori, dansa cu mișcări atât de imperfect-grațioase, cu bătăi de aripi atât de ireal-perceptibile, cu ochii larg deschiși atât de plini de lumină și întuneric, deopotrivă, încât, dacă cineva ar fi fost cu adevărat atent, ar fi văzut că era, de fapt, un fluture-înger.

Și așa cum niciun lucru inevitabil nu întârzie să se întâmple, într-o bună zi, pe când amurgul se lăsa peste satul în care fluturele-înger crescuse așa cum cresc florile de câmp, înalte și mlădii precum zilele de vară, cineva a văzut. Un biet muritor. Dar cine nu vrea să prindă un fluture-înger? Muritorul, fin cunoscător al tuturor învățăturilor pământești despre îngeri, nu, însă, și al celor despre fluturi, i se înfățișă fluturelui-înger în chip de om fără Dumnezeu. Fluturele-înger fu iremediabil atras de acest lucru și își coborî privirile celeste asupra lui.

Trebuie să știți că un fluture-înger poate fi foarte ușor păcălit: pentru el, minciuna este un acromatism, pur și simplu nu o vede. Așa că muritorul luă fluturele-înger acasă, îl îmbrăcă în rochie albă de voal, îl puse să danseze așa cum numai un fluture-înger știe să danseze și îl numi Amalia. Lăsă, însă, fără să își dea seama, în fiecare noapte, un mic felinar aprins pe prispa casei.