Frunze

.

84603493_145606230235408_8022795439147319296_o

STACCÁTO adv. (Indică modul de executare a unei compoziții muzicale) Izolat prin pauze scurte de celelalte note; în mod sacadat. ♦ (Substantivat, n.) (Parte dintr-o) compoziție muzicală executată în mod sacadat. – Cuv. it.

75462459_113972360065462_2088299677265952768_n

La muzică mă pricep doar s-o ascult, dar. Titlul inițial al acestei cărți, care ar fi fost tot de proză scurtă, ca și Ultima vară, ar fi fost Amintiri de pe fundul sticlei și ar fi cuprins niște comedioare dramatice și/sau niște dramolete comice. Dar ea s-a născut pe stradă, dimineața,

75474090_115245993271432_3540059246777335808_n

și dă-i și luptă, până când prozele mele scurte au început să se lege între ele, personajele și-au găsit drum unele spre altele, au început să aibă legături, să se cunoască, să se regăsească, așa că eu n-am mai avut de făcut decât să le ascult, să le urmez și să le iubesc pe toate deopotrivă. Cartea asta e un puzzle, pe care dacă nu îl faci cum trebuie, nu vezi imaginea. Simplu. Cartea asta e mai mult decât niște amintiri de pe fundul sticlei, e despre cum viața-i viață și omu-i om, despre drumuri pierdute, despre caractere slabe, despre singurătate și toate astea care nu plac nimănui și care sunt mereu ale altora, nu ale noastre.

86173382_145606266902071_3372454427293122560_o

Nu e o carte ușoară, mi s-a spus. Nu mi-a plăcut, mi s-a mai spus. Ori nu mi s-a spus nimic. Tot ce știu eu despre cartea asta e că m-a folosit ca unealtă de scris și că e sacadată și smucită că așa a vrut ea. Staccato.

87806313_152149939581037_1139877972396736512_o

Frunze

Misterioasa moarte a domnului IP

Într-o dimineață mai spre prânz, așa, când s-a trezit, Dumnezeu a deschis gura și a strigat:

– Bill, băi Bill, ia vino tu pân’ la mine!

Tresărind la vocea tunătoare a lui Dumnezeu care a răzbătut prin căștile în care Till Lindemann se tânguia la maxim Wo bist du, wooooo bist du, Bill de la IT și-a smuls căștile de pe urechi și a luat-o la fugă spre biroul lui Dumnezeu. Dumnezeu doarme oriunde, căci e pretutindeni, așadar:

– M-ai strigat, Doamne, a spus Bill gâfâind, căci de la atâta stat pe scaun nu era în cea mai bună formă fizică.

– Da, Bill. Ce faci, ești bine? Familia? Copiii?

– Da, Doamne, toată lumea bine.

– Fii atent, Bill, de ce te-am chemat. Vreau să te promovez. Vreau să plec în concediu, am obosit, mi-am dat seama azi noapte, când am creat în laboratorul meu secret un virus și l-am scăpat. E mic de tot, nu-l mai văd, l-am pierdut.

– Doamne, dar OCHIU MINȚI?

– Tocmai asta spun, Bill, OCHIU MINȚI nu mai funcționează cum trebuie, de aceea am nevoie de un concediu.

– Doamne, dacă mi-e permis, nu cumva l-ai scăpat în Stupini?!

– L-am scăpat în China, Bill, de ce întrebi?

– Am acolo o cunoștință, Doamne, și i-am zis că Stupiniul e cel mai safe loc de pe Pământ. N-aș vrea să mă fac de râs.

– Desigur, Bill, înțeleg… Totuși, cum de ai tu cunoștințe pe Pământ, doar lucrezi la IT.

– Păi, cum lucram eu așa, într-o zi, la Ferestre, mi-a apărut fata asta dintr-un nor, se dădea cu parașuta. Sau cu parapanta. Nu știu, Doamne, exact, că nu mă pricep. Am intrat în vorbă cu ea și mi-a spus că stă în Stupini și dacă tot lucrez aici, sus, mă roagă să o apăr. Eu, să-mi fie iertat, ca să nu par prost, i-am zis să stea liniștită, că Stupiniul e cel mai safe loc de pe Pământ.

– Mda, te înțeleg, ai vrut să fii și tu Dumnezeu pentru o zi. Oricum, eu plec în concediu și aș dori ca tu să aperi Porțile.

– Porțile, Doamne? Dar Porțile sunt cele mai importante de aici, din Cer.

– Ai dreptate, Bill, tocmai de aceea m-am gândit la tine. Am văzut cât succes au avut Ferestrele tale, tu ești cel mai în măsură să păzești Porțile până își revine OCHIU MINȚI.

– Sunt onorat, Doamne!

– O singură problemă, Bill. În noua ta funcție, care, după cum ți-ai dat seama, este una de sfânt, te vei numi Petru. Bill sună ca dracu’, de câte ori te chem, am impresia că vii dându-te de-a dura.

– Dar, Doamne, am numele de la…

– Bill, dacă vrei funcția, accepți schimbarea. O să fie și o mărire substanțială de salariu, 2500 în plus.

– Bine, Doamne, facă-se voia Ta!

– Bineînțeles că nu vei fi singur. Te va ajuta Elon de la Divizia Auto.

– Doamne, Elon e un aiurit. Se joacă toată ziua cu sateliții, umblă cu viteză cu căruța, când are mașini moderne și silențioase, biciuiește caii ăia de nechează, săracii, fac o gălăgie de nedescris, uneori de-abia pot lucra din cauza lui. Ba, mai mult, pornește și oprește robinetul după cum i se scoală, să-mi fie iertat, Doamne, nu cred că pot lucra cu el.

– Ba o să poți, Bill. E foarte priceput, deși se poartă uneori… Numele lui de sfânt va fi, evident, Ilie, iar faptul că știe să umble la robinet, căci nu e lucru ușor, l-a recomandat. De acum încolo, pe lângă ploaie, la robinet va curge și 5G, tehnologia asta nouă a lui Elon, care va anihila efectele virusului pe care l-am scăpat din laboratorul meu secret azi noapte.

– Și virusul va muri, Doamne?

– Nu. Virusul e virus. Greu de ucis. Dar 5G-ul îi va controla pe oameni și noi o să scăpăm basma curată.

– Am înțeles, Doamne. Și eu o să păzesc Porțile.

– Da, Bill. Și, mai mult de atât, o să ai grijă să pulverizezi chimicale în fiecare zi, la oră fixă, să nu se apropie nimeni de Porți și o să microcipezi, prin Ferestre, mințile oamenilor, ca să îi putem controla cu noua tehnologie 5G. Astfel, cei care pleacă sănătoși de la serviciu, într-o zi, și mor o lună mai târziu, după ce au stat intubați, în comă indusă, la spital, așa cum o să pățească, spre exemplu, domnul IP, vor fi declarați morți de virus, că na, dacă am creat doctori și oameni de știință, ăia sunt mai greu de manipulat, dar în rest nimeni, absolut nimeni nu va mai crede în existența virusului. Toți vor crede că medicii, oameni malefici, l-au injectat cu ceva pentru bani și nimeni, dar absolut nimeni, n-o să facă legătura cu noi. Acum, adu-l pe Elon la mine, că îl chem de când m-am trezit și tot spune imediat, imediat și nu vine. Parcă e copil mic.

***

– Bill, hei, Bill!

– Oh, prietena mea din Stupini, ce faci, iar te dai cu parașuta?

– Parapantă, Bill.

– Da, mereu le încurc…

– Bill, am vorbit ieri, pe Facebook, cu mai multe colege de-ale mele din școala primară care spun că au avut virusul. E adevărat, Bill?

– Oh, stai liniștită, nu e adevărat. Ai văzut tu așa ceva în Stupini? Vorbe, doar vorbe, draga mea.

– Pfuuu, Bill, ce e ceața asta? Și de ce stai la Porți? Te-am căutat la Ferestre, dar apărea un mesaj ciudat. Și cine e ăsta care se tot plimbă cu căruța pe aici? Stai, ăsta nu e cumva El…

***

– Bună seara și bun găsit la știri. Astăzi, în jurul orei șaisprezece, o femeie din Stupini a aterizat cu parașuta pe un câmp din apropiere, strigând din toți rărunchii și speriind cetățenii liniștiți de pe câmp, următoarele: i-am descoperit, Bill stă la Porți și pulverizează chimicale, iar Elon e mână în mână cu el. I-am demascat. I-am de-mas-cat! V-am spus, nu există virusul, sunt doar ei. Și medicii, mai ales medicii! Apoi, ca și cum ar fi fost injectată cu o substanță secretă, a adormit, vorbind în continuare în somn: parapantă, v-am tot spus: pa-ra-pan-tă… Atenție, urmează imagini care vă pot afecta emoțional.

_____________

Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare. În plus, God made me do this.

 

 

Frunze

Categoria grea de cap

Mama a stat cuminte în casă cât timp a fost starea de urgență, că așa i-au spus la televizor. A încălcat, în schimb, toate celelalte reguli – de la femeia care aduce lapte vorbind și hăhăind fără mască, la Cecilia care mereu când are ceva, vine și îi aduce și ei, vai, ce drăguță e, doar n-o să îi spună să nu mai vină, ce dacă Cecilia a umblat dezlegată toată perioada de stare de urgență, tot având câte ceva și tot aducându-i maică-mii, că doar ea nu e femeie bătrână, doar mama e și trebuie să îi aducă și ei ceva, că are, și la colonelul care îi arunca ziarul pe preșul de la ușă, prin grilaj, nici măcar nu suna, apoi ea lua ziarul, își lingea degetele și dădea paginile și citea, că ce să faci atâta în casă. Și-or mai fi fost și alții de care n-am aflat și bine am făcut.

Acum, că televizorul i-a dat drumul din casă, și-a luat Olimpia și Rada și Cecilia și colonelul de braț și de vorbă și au luat-o toți, împreună sau separat, de nebuni pe străzi, și au stat în fața blocului de vorbă gură în gură, aplecându-se să se audă mai bine, râzând, că n-au râs de două luni și bucurându-se, în general, de viață.

Așa i-am găsit și eu ieri, la o zi după ce mi-am îngropat fosta soacră, bunica copiilor mei, moartă de accident vascular cerebral, dar covidoasă, infectată în spitalul de necovidoși în care a fost, inițial, internată din cauza accidentului vascular cerebral, testul de covid ieșindu-i negativ la internare, și la aproape o lună de la moartea unui coleg, nea Popescu să-i zicem, mort după o lună de comă din cauza covidului, cu comorbidități și el, firește, n-avem de ce să ne facem griji. Și stătea mama mea pe trotuarul îngust din fața blocului, cu Rada de-a dreapta și colonelul de-a stânga, aplecați unii spre alții să se audă mai bine, fără măști și fără remușcări. M-am oprit lângă ei, cu masca pe față ca să nu fiu vreun mediu periculos pentru niște seniori, că e urât să zici bătrâni, sărmani, puri și delicați, și am dat bună ziua. Ohoho, ia uite, a strigat Rada, ce faci, vii de la serviciu? O, a zis și mama și m-a luat de mână, neștiind dacă să fugă sau să stea, simțindu-se demascată. A stat, că de fugit nu poate. Colonelul nu s-a oprit din bancurile lui, a continuat nestingherit, timp în care Rada îl îndemna să spună mai repede, că uite, Gogu, bărbatul ei mai tânăr dar mai bolnav decât ea, trece strada singur. Într-adevăr, Gogu hălăduia la vreo treizeci de metri distanță, îndreptându-se amenințător spre strada pe care avea (oare?!) de gând să o treacă singur și nebăgând-o în seamă pe soția lui, Rada, care îi făcea semne disperate de vino-ncoace. În final s-a hotărât să o vadă și să vină, a zis frumos ohoho bună ziua, Rada a sărit cu gura pe el întrebându-l de ce vrea să treacă singur strada și dacă știe cine sunt eu, mascata, mama a plusat și l-a întrebat dacă știe cine sunt eu, asta cu botniță, Gogu m-a privit încruntat penibil de mult timp, apoi în ochi i-a sclipit o luminiță și m-a strigat pe nume. Eu am zis, frumos, bună ziua, fapt care l-a fericit și mai tare pe Gogu cel rebel și l-a făcut să întindă mâna spre colonel. Colonelul l-a informat, râzând cu gura până la urechi și aplecându-se și mai mult spre Gogu, Rada și mama, că nu e voie, bă, acuma să dăm mâna, că ne văd ăștia, chestie care l-a întors pe Gogu cu spatele, susurând printre dinți un fel de grijania mă-tii, eu plec, și a făcut-o pe Rada să strige după el stai, Gogu, stai, să nu treci singur strada, vai, știi ce a căzut, a zis și mama, PA! a zis Gogu definitiv, văzându-și de drum, în timp ce colonelul își continua bancurile și Rada zicea hai, măi, zi mai repede, că trece ăsta singur strada! Eu nu am lătrat și nici nu am mușcat pe nimeni. Am mârâit doar, puțin, pe interior.