Cuvinte infinite

Joi, 19 ianuarie 2017, orele 22:30 circa,

– Și acum ce facem, dormim? am întrebat ca omul în mijlocul săptămânii.

– Nu, vorbim, mi-ai răspuns.

– Minți, am zis râzând, de când vrei tu să…

– Honey, știi că te iubesc…

– Ce-ai făcut?!

– … și aș vrea, când o să poți și o să vrei, ai zis mai departe, scoțând o cutiuță de sub pernă.

–  Honey, ai înnebunit! am exclamat inadecvat, în timp ce pe față mi se întindea nestăpânit cel mai mare și mai nătâng zâmbet din lume. Poate era doar mare, nătângă eram eu.

– … și sper că o să mă ierți când o să greșesc, ai continuat după ce ai mai zis ceva ce am uitat, pentru că surprizele au darul de a mă destabiliza și asurzi. Nu și amuți.

– Ce-ai de gând să faci? am sărit, mirată.

– Nimic, honey, dar cine știe, poate o să mai și greșesc.

– Îmi vine să râd și să plâng în același timp, am spus. Mie nu trebuie să-mi faci surprize din astea.

Te-am privit apoi, așa, pe întuneric, și nu m-am putut gândi decât că ești cel mai adorabil inconștient din Univers. Și că te iubesc atât de mult, încât trebuie să spun:

– Aprinde lumina.

Ai aprins-o, mi-am privit mâna pe care îmi pusesei inelul și am concluzionat:

– Trebuie să îmi fac unghiile.

Trebuie să înțelegi că inima ta e musai să stea pe cea mai frumoasă mână, pentru că, știi, ești primul om care, în loc să fugă, stă. Și niciodată, niciodată n-o să mai pun la îndoială dragostea ta, pentru că nimeni, nimeni în afară de tine și, poate, de tata, nu m-a iubit cu atâta căldură. Și nimic, nimic…

– Honey, gata, șterge-ți rânjetul ăla, mi-ai spus râzând, întrerupându-mi șirul incoerent al gândurilor.

Am încercat, dar mereu când vorbesc în gând subliniez cuvintele infinite. Iar zâmbetul ăsta e posibil să nu-mi mai dispară niciodată, niciodată.

Ziua în care n-ai venit

img_20160707_105552.jpg

Prin fereastra arcuită a clădirii de peste drum, se zăreau mici balerine ce pluteau ca niște fluturi albi prin camera puternic luminată. Le-am privit un timp, apoi am coborât în curtea veche. Biserica mută și neagră aștepta, cu covorul de frunze așternut parcă anume, venirea ta. N-aș fi vrut să calc pe el, nu era pentru mine. Am ieșit în stradă, cu o speranță mică-mică pe umărul drept. Căzuse acolo ca un fulg de zăpadă care se chinuise toată ziua să cadă și, într-un foarte târziu, reușise. Sau ca o scamă.

Strada era pustie. Era întuneric și frig. Doar mașinile cu farurile lor isteric-luminoase spărgeau nemișcarea. Și eu. Am privit cu interes două-trei mașini: într-una din ele ai fi putut fi tu. Mi-am dat seama repede, însă, că fiecare avea o destinație precisă, în timp ce tu ai fi rătăcit, căutându-mă. Îmi doream atât de mult să mă găsești.

Am luat-o brusc la stânga, nu mai puteam suporta încă un vis. Pașii mi-au rătăcit pe străduțe înguste o perioadă de timp. Era întuneric. Și frig. Într-un târziu, mi-am scuturat scama de pe umărul drept și am intrat în clădire. Micile balerine de peste drum își terminaseră programul și sporovăiau vesele. Lucrurile s-ar fi reașezat, cuminți, la locul lor, doar că… Am deschis fereastra și am întins mâna. Un fulg de zăpadă s-a așezat blând în palmea mea stângă. Începuse să ningă.

 

Discontinuitate

Uneori, am impresia că doar aștept.

Mi-s ochii grei de atâta așteptare, de parcă aș aștepta cu ochii. De fapt, aștept cu fiecare celulă a ființei mele. Te aștept.

Uneori, am impresia că așteptările sunt vise. Uneori chiar sunt.

Uneori, visele sunt dureri, doar dureri.

Iar alteori, se împlinesc.

Uneori, am impresia că îți agăți iubirea în cui și o lași și pe ea să aștepte.

Uneori, am impresia că îmi agăți iubirea în cui și o lași și pe ea să aștepte.

nu mă lăsa să-mi fie dor

untitled

întâi vin ploile. dis-de-dimineaţă, după un vânt năprasnic ce a vuit toată noaptea şi a zdrăngănit tablele de la gurile de aerisire de pe bloc. zdrang! zdrang! vuuuuuuuuu… toată noaptea. am stat şi am ascultat.

primăvară de primăvară îmi iau bucuria în pumni şi reuşesc să o zdrobesc de fiecare dată. niciodată nu îi dau drumul să zboare. e a mea şi mi-e teamă să nu o pierd, aşa că ajung să o strâng atât de tare, că nu mai rămâne nimic din ea. cam ca atunci când eşti atât de fericit, că îţi vine să plângi. emoţii alandala.

ştii senzaţia aia când îţi scapă ceva printre degete? aşa mă simt eu mereu. acum am totul, acum n-am nimic. uneori am totul fără să am nimic: atunci mi-e bine, cald, linişte. alteori n-am nimic, deşi am totul. paradoxal, având în vedere că ţin pumnii strânşi, să nu-mi scape nimic.

afară e o vreme sinistră, de primăvară. un cer gri-bleu-metalic, de primăvară. m-am întrebat mereu cum de anotimpul ăsta nebun şi capricios poate naşte cele mai delicate, minunate, parfumate flori. cum de poate transforma lumea asta ternă şi fleoşcăită, înmuiată încă în iarnă pe la marginea trotuarelor, într-o explozie de culori? cred că încep să înţeleg: tocmai pentru că este nebun şi capricios. e ca o babă dochia care are prea multe pe suflet şi le dă jos una câte una: una roz, una mov, una galbenă, una albă – le plânge. aşa le plânge ea.

primăvară de primăvară îmi iau bucuria în pumni.

întâi vin ploile.

apoi pleci tu.

ştii senzaţia aia când toate îţi scapă printre degete? timpul, viaţa, primăvara asta…

Post noctem

Şi dacă s-ar rupe totul acum, ce-ar fi? S-ar mai strecura soarele la fel printre perdele, în dimineaţa asta în care te-ai trezit cu un vârf de cuţit de pustiu în suflet, atât cât să condimenteze puţin liniştea şi binele pe care le savurai crude? Nu e decât un gând stupid (sau un vis) ce bâzâie ca un ţânţar isteric la urechile tale. Dacă aprinzi lumina, dispare. Aprinde lumina! Şi nu-l căuta prin cameră toată noaptea.

Honey,

Îţi aminteşti cum m-ai luat în braţe prima dată când ne-am văzut? Ca şi când chiar mă ştiai de-o viaţă. Am rămas înfăşurată în îmbrăţişarea aia şi în cele care au urmat. Totul se întâmplă cu un motiv, se spune. De cele mai multe ori nu înţelegem motivele, dar uneori avem norocul să le întrezărim. N-am crezut vreodată că o să ajung să nu pot să exprim în cuvinte ceea ce simt. E atât de mult, atât de înalt, şi de rotund, şi de albastru, şi de alb şi are miros de ploaie şi de luceferi. Are culoarea ochilor tăi prin care ţi-am pătruns până în suflet, chiar de atunci, de când nici nu ştiam că fac asta. E zâmbetul care mă inundă în fiecare dimineaţă când te redescopăr în mine şi sărutul care mă bântuie din mijlocul nopţii ăleia în care totul a început să se învârtă altfel. E zidul ăla din jurul meu, construit cu atâta trudă, în ani întregi de lacrimi şi pustiu, în care tu ai făcut o uşiţă, apoi o fereastră, apoi o poartă mare prin care ai intrat şi nu ai mai vrut să ieşi. Sau nu ai mai putut, nu ştiu. Eşti tu, atât de complet al meu. Şi e dorul ăsta sfâşietor, dar atât de dulce, pentru că la capătul lui suntem noi.

Da!

Am visat, pentru că aievea n-are cum să fi fost, că m-ai întrebat dacă vreau să vii acasă. Ţi-am răspuns din abruptul sufletului, de pe stâncile cele din nori, că da, ce întrebare e asta?! Dacă îmi dădeam seama la timp că sufletul meu are acum şi văi line, nu mă împietream aşa în răspunsul ăsta nud, dar cum nu m-a întrebat nimeni, niciodată, ce vreau, nu ştiu nici să răspund. Întrebarea ta, singură, e tocmai aerul de care aveam nevoie ca să nu mă sufoc. Iar aerul se trage cu nesaţ în piept, nu cade avalanşă la vale. Mi-a luat mult împietritul ăsta, am pus piatră lângă piatră, bolovan lângă bolovan, până când n-am mai avut aer. Acum, de un timp, mi se spune că îmi strălucesc ochii. Şi mi s-a năzărit că n-am visat, că doar m-am transformat în lavă lângă tine, atunci, când nu se mai ştia suflet, inimă, răsuflare, vis, ploaie – ale cui sunt şi toate au fost ale noastre. Acum mi te vreau înapoi. Nu de la zero, că momentul ăla a fost, îl ştii şi tu. Dar de atunci înainte. Pentru totdeauna.