10+

wp-image-938190085

– e o poezie de copil!
a spus cineva,
întinzându-mi un omuleț-sarma ce executa,
cu ochii închiși și tumefiați,
cele mai dubioase strâmbături și orăcăieli,
apoi s-a dat de trei ori peste cap
și s-a transformat în cea mai pură formă de iubire
cunoscută de om,
m-a luat de deget,
a râs
și m-a făcut să mă simt
acasă.

– altă dată să nu mă mai mănânci!
a spus copilul,
privind o poză cu un omuleț-sarma ce-mi aterizase
din țara omuleților-sarma,
fix în mijlocul inimii,
apoi s-a dat de trei ori peste cap
și s-a transformat în cel mai iscusit delfin, cavaler și căluț de mare
cunoscut de om,
m-a luat de mână,
a râs
și mi-a arătat esența
tuturor lucrurilor.

– diiiii, căluții mei!
a strigat băiatul,
desenând soare pe cerul sub care nu se mai vedea nimic
în afară de o durere deasă
și un căruț roz,
apoi s-a dat de trei ori peste cap
și s-a transformat în cel mai desăvârșit înger pământean
cunoscut de om,
m-a luat de mână,
a râs
și m-a trecut podul
ăla rupt.

– mie îmi place cu voi aici!
a spus adolescentul,
mai dezlegând un nod gordian,
din funia plină de noduri gordiene
ce-o port cunună,
apoi nu s-a mai dat de trei ori peste cap
și nu s-a mai transformat în nimic
cunoscut de om,
ci doar m-a luat de mână,
a râs
și m-a întrebat
– ce făceai acum (șaptespre)zece ani?

(te ador, copile, și îți urez, alături de tradiționalele Numai Daniel și Numai Fuma, Numai Fericire!)

wp-image-1159753766

Anunțuri

Semafor

un tânăr corporatist îmbrăcat în costum murmură resemnat și supus, în telefonul scump ținut la ureche de mâna cu încheietura încătușată de un Rolex, „am înțeles, am înțeles”, un câine cu botul maro adulmecă fornăind de sub o poartă vișinie, o mamă cu gândul la vară și privirea pierdută-n lumina roșie a semaforului își ține de mână copilul proaspăt pieptănat, de după o perdea, o jumătate de băbuță privește cu sfială strada, un cuvânt îmi cade cu zgomot din geanta mare și grea în care îmi îndes în fiecare dimineață toate dorințele, o dungă albă se întrerupe ritmic pe mijlocul străzii, o bordură se apleacă domol întru încălecarea pe zebră a tuturor treziților la realitate, o gutuie zâmbește galben-tâmp dintre frunzele încă verzi ale gutuiului ei, supraestimându-și locul în lanțul trofic, un biciclist pedalează mânat de convingerea că va salva lumea, mirosul de covrigi calzi inundă colțul de stradă, dintr-o pereche de căști se aude vag, ca un răspuns, du riechst so gut, o fată cu chip imobil și păr de plastic mov închis tastează frenetic, călcând zebra fără să se uite, din buzunar îi atârnă hilar mai multe cuvinte care nu-s ale ei, îmi iau de pe jos cuvântul care mi-a căzut și mă uit curioasă la el, biciclistul frânează brusc, aproape murdărind cu cauciucul roții din față cizma albă cu franjuri a fetei de pe zebră, tânărul corporatist încheie convorbirea telefonică cu aerul că nu a înțeles absolut nimic, câinele cu botul maro latră dezlănțuit îndărătul porții vișinii, întărâtat de zgomotul străzii, mama cu copilul de mână își mută gândul și privirea la întâmplarea de pe zebră, băbuța se întregește cu jumătatea de după perdea și face ochii mari, dunga albă de pe mijlocul străzii se oprește brusc, fata cu cizme albe își ridică privirea goală spre biciclistul înmărmurit de revelația faptului că lumea nu îl va salva pe el,

verde.

îmi pun cuvântul la loc în geanta mare și grea în care îmi îndes în fiecare dimineață toate dorințele și pornesc; o altă bordură se apleacă domol, de cealaltă parte a străzii, întru descălecarea de pe zebră a tuturor treziților la realitate.

La rece

nu am nevoie
de tine
nu ești aerul pe care
îl respir
nu ești rațiunea mea
de a fi
nu ești nici măcar bărbatul
visurilor mele
ești
doar un om
cu frunte pe care
ți-ai scrijelit grijile
mâini din care
mi-ai dăruit lumea
vene prin care
mă lași să-ți curg
și ochi căprui
iar eu nu știu decât
că te iubesc

Usual Suspects

un val de crime împotriva porumbeilor
a zguduit cartierul
în primăvara anului în care vecina
de la trei
a acuzat zburătoarele
și pe mine
de neascultare a dorințelor ei:
porumbeii
să nu mai existe,
iar dacă tot există,
eu
să-i urăsc măcar la fel de tare
ca ea
și să le interzic
cu strictețe
apropierea de pervazul meu
și de acoperișul blocului, de care sunt
responsabilă
prin simplul fapt că locuiesc
la ultimul etaj,
prin montarea de sârmă ghimpată și alte obiecte
ascuțite
și astuparea
cu ceva
a tuturor locurilor
în care aceștia ar fi putut
poposi.
cum aceste două lucruri sunt imposibil
de realizat
în egală măsură,
întrucât în balconul meu
și-au făcut cuib
și ouă
doi porumbei,
doi ani la rând,
până când mi-am luat
pisică
și a intervenit un conflict
de interese,
vecina de la trei a stârnit
cu puterea minții
un val de crime împotriva porumbeilor,
umplând cartierul de cadavre
gri-albăstrui,
în primăvara anului în care
nu am putut dovedi
că ea este asasinul,
ci doar suspectul de serviciu.

Sosirea

pornisem cu stângul:
privisem nărod
cum toamna hapsână
îmi vine-n capot
cu flori mari, și frunze,
și ciucuri zurlii,
cu ochi plânși și negri
și plete-arămii
și-mi fură tot somnul,
și-mi pune-n pahar
pelin și cucută,
și-mi cântă amar
un cântec de jale
și-un cântec de dor,
și-mi scutură pomii,
și-mi plouă ușor,
și-mi zace-n fotoliu
fumând și-acuzând
dureri de picioare,
de umeri, de gând
și-apoi îmi arată
cu deget trufaș
un chip în oglindă
și-o urmă de pas
și-mi spune blazată:
– salut, ți-a fost dor
de mine, de tine,
de voi și de ploi,
de luna pălindă,
de șalul greoi,
de ziua-ndesată
în colț, în noroi,
de noaptea lungită
pieziș pe asfalt,
de cerul de plumb,
de suflet în lanț?
– taci acum! i-am strigat
deschizând ușa larg:
ori îți dai jos capotul,
ori te-nchid în dulap.

Adevăr

încă nu pot să scriu despre toamnă
deși orașul e tivit cu frunze moarte
și de sub unghii îmi ies cuvinte-cocori
ce-mi tulbură liniștea adevărului absolut
al nonexistenței
va trebui să aștept până ce soarele
îmi va răsări din stomac
și lumea mă va arăta cu degetul
întocmai ca atunci când m-am suit în pod
și m-am uitat pe gaura cheii
în iad
ei nu știu că înainte de orice
trebuie să simți cu vârful limbii
gustul aspru al umbrei de cerber
scăpat pe potecile raiului
să distingi în vacarmul afonic al timpului
bătaia disperată a aripii de înger
deasupra flăcărilor arzând întru mântuire
și să zărești cu coada ochiului
adâncimea beznei primordiale
din care s-au întrupat iubirile
durerile
și anotimpurile
abia atunci voi putea să scriu
fără să mă mint
despre toamnă

Strămutare

În deplinătatea ușurătății inimii, vă spun că toate acestea au luat sfârșit: am pus tinerele mame dornice de afirmare într-o cutie mare de carton, să încapă toate, să fie împreună, am împachetat-o în hârtie de cadou și am legat-o cu fundă întru eternitate, am rupt fiecare pagină înroșită cu patimă, pix roșu și istericale din carnețelul de corespondență în bucățele infinitezimale pe care le-am aruncat în vânt, am săpat câte o groapă adâncă pentru fiecare început nefast de școală, fiecare săgeată țâșnită din ură și fiecare umbră ce mi-a întunecat septembriele și am tăiat capul lui Darth Sidious cu sabia laser cu mâner frumos inscripționat înainte să răgușească definitiv urlându-și splendoarea și nemaiînchipuirea în fața spiridușilor-prinți-cavaleri-prințese-piterpani-zâne-dragoni-pisici-copii, în încercarea de a-i modela după chipul și hidoșenia ei sufletească. De acum, pot să nu mai urăsc toamna.