Potopul

Știi,
eu n-am fost niciodată
nici iarbă,
nici cântec,
poate doar un pic de nor
din care a pornit,
absurd,
Potopul.
Și n-am putut să mă salvez,
dar am reușit,
cumva,
să-l închid în mine
sau să-l eliberez,
nu mai știu,
oricum,
e chestie de imagine,
pe care tu
nu ai văzut-o niciodată,
așa cum nu ai văzut
că înainte de a-l închide în mine
sau de a-l elibera,
nu mai știu,
a atins
inexorabil
tot ce iubesc,
fapt care ți-a suprimat
tot dreptul
de a mă judeca.

Reclame

Nea Puiu

– Ia spune, tu o iubești pe mama? l-a întrebat pentru a mia oară numai anul ăsta nea Puiu pe T, după ce a epuizat toate celelalte întrebări de rutină, cum ar fi câți ani ai și pe ce clasă ești.

Când eram mici, strigam după nea Puiu, având grijă să nu ne audă: Puuuiuuuu, mai mănânci grăunțe? Și râdeam tare.

– Da! a răspuns T soldățește.

– Așa! s-a bucurat nea Puiu de parcă ar fi fost vreo realizare de-a lui și un zâmbet mare i s-a așezat pe față. E cuminte, nu? m-a întrebat apoi pe mine, făcându-mi cu ochiul.

– Da! am răspuns și eu, tot soldățește.

Când eram mici, dacă vreun vecin ne întreba ceva, luam poziție de drepți și răspundeam scurt sau fugeam, după caz.

– Bravo! a încheiat nea Puiu conversația, ștergându-și zâmbetul de pe chip și pornind spre casă.

– De fapt, nu te iubesc, mi-a șoptit T, drăgăstos, imediat după plecarea lui nea Puiu.

– Știu, i-am șoptit înapoi, dar nu poți să spui asta la toată lumea.

Când eram mici, oamenii mari ne întrebau adesea, imediat după ce ne trăgeau de obraji: pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata? De fiecare dată o luam la fugă.

ghem

odată o să mă prefac în drac și o să mă rostogolesc pe niște scări în spirală ca cele din Turnul Chindiei întâi o să sar ca o minge și toți veți crede că asta și sunt

o minge

și veți râde dar până jos o să mă fac ghem și toți veți crede că asta și sunt

un ghem

și veți încerca să mă desfaceți poate o să și reușiți bucată cu bucată unii o să-mi găsiți fricile alții tristețile unii iubirile alții durerile iar la sfârșit mă veți întreba unde-mi sunt bucuriile

și de ce am făcut asta

iar eu vă voi răspunde că l-am făcut pe dracu’ ghem și i-am lăsat pe alții să-l desfacă și vă voi arăta cu degetul fricile

întâmplare

băiatul își puse bucuria deoparte
să o aibă pentru când o fi singur
și cu cel mai vinovat ton din lume
îi spuse mamei
– mi-am pierdut papucii de sport
e adevărat că mai și înjurase de vreo două ori
cu băieții prin curtea școlii
nu cine știe ce
doar cât să arate că nu mai e fraierul
pe care îl băteau toți
la vechea școală
ba chiar mai și vorbise în ora de engleză
mai tare ca profesoara
pentru că observase că aici copiii sunt buni
și îl ascultă
dar nu îi spunea mamei lucrurile acestea
ca să nu o supere
o mamă supărată nu este niciodată
un lucru bun
dar dispariția papucilor de sport nu avea cum să o ascundă
așa că îi spuse mamei
– mi-am pierdut papucii de sport
omițând locul
împrejurările
și toate celelalte detalii
pentru că băieții de nouă ani nu știu
că oamenii mari văd
și înțeleg
mai multe decât par
iar mama știa că băiatul se distrase
cel mai bine
atunci când florin îi aruncase
papucii de sport
pe scheletul metalic din tavanul sălii de sport
unde atârnă
ornamental
de atunci

motherless child

c719a51480b94f39f8b91cb11a7fd610--adult-children-creative-advertising
copilul din mine
stă într-un colț
în întuneric
și plânge surd
și mut
a aflat
de curând
că niciuna
din cele două
mame
pe care le-a avut
nu l-a vrut
și nu l-a iubit
dar a uitat
că mama din mine
i-a promis
că-l va iubi
necondiționat
până la sfârșitul
timpului

foto

Beneficiile anxietății

În anii ăștia de când sunt așa anxioasă și panicoasă, am dezvoltat, cu sau fără voia mea, o teamă exagerată de moarte. Și cum Violeta, colega mea cu care conviețuiesc ca într-un mariaj de dragul copiilor, îmi povestește toate nenorocirile pământului auzite, văzute, cunoscute și necunoscute, nu cred că o să scap prea curând de teama asta, oricât de rațională încerc să fiu. Partea bună e că nu mă mai las să fumez. Irațional nu mă mai las. Sau inconștient, nu știu cum se spune. Ideea e că de câte ori îmi aprind o țigară, inconștientul începe:

– Ce faci?

– …, mă prefac eu că nu aud.

– Fumezi?

– …, neg eu cu înverșunare.

– Ba eu văd că fumezi, ce-i cu fumul ăsta?

– Păi de la aragaz, cred că am ceva pe foc.

– N-ai nimic pe foc, am verificat înainte să vin să te întreb ce faci și să văd cum minți cu nerușinare.

– …, zic eu convinsă, trăgând din țigară.

– Ei, dacă e așa, ia de-aici o crizuță de fricuță.

– Ei, hai, fugi, că prea te crezi…

– Ia și niște tahicardie.

– Termină, că mi-e frig. Fumez țigara asta și termin, promit.

– O, dar stai, mai am și niște amețeli aici, e păcat să pleci fără o amețeală mică. Muahahahahaaaaaa!

Și după încă vreo șase-șapte chestii mărunte pe care le mai are și mi le dă cu toată dărnicia, mă văd obligată să sting țigara și să părăsesc locul faptei. Ceea ce nu doresc nimănui, ci vreau doar să mă laud că am găsit frumosul din urât, binele din rău, soarele din nori, plăpândul ghiocel din neagra mocirlă. Și că am reușit să mă las (din nou) de fumat.

Sentință

Prin primăvara lui 2014, am pus anxietate peste anxietate și atac de panică lângă atac de panică și am construit un gard. Înalt. Așa mi-a spus psihologul la care mergeam, așa am făcut. Gardul acesta avea ca scop să o țină pe mama la locul ei. O perioadă a ținut-o, devenise chiar furioasă, îi părea rău că a fost de acord să merg la psiholog, de parcă fără acordul ei n-aș fi mers. Apoi, în stilul caracteristic, a sărit gardul. Prin 2016, cred. Nu că n-ar mai fi avut tentative și înainte.

– Ce faci, mamă, în curtea mea, iar? Nu vezi că am construit un gard? De ce sari gardul?

– A, da? Nu l-am văzut, nu văd prea bine cu ochelarii ăștia, că-s de citit. Și sunt așa de singură și de bolnavă, de-abia mă mișc, amețesc, mă dor toate, ce m-aș face fără tine?

– Bine, hai, stai aici și fii morocănoasă, nemulțumită și falsă, numai să nu-ți fie rău.

Și în timp ce ea se strofoca din toate puterile să mă vâre la loc în șablonul meu și să-și arate nemulțumirea pentru halul în care am ieșit, deși am fost crescută impecabil, eu am făcut-o înger. Din ăla bun, cu aripi.

– Sper că n-am fost un copil chiar așa rău, m-am trezit vorbind într-o zi, fiind în permanentă nevoie de validare, pe când ea îmi povestea pentru a mai multa oară, ca să nu uit, cum m-a luat de la orfelinat.

– A, nu. Păi și dacă ai fi fost copilul nostru, tot ai fi făcut probleme. Așa fac copiii, probleme.

Validată fiind, precum un bilet de autobuz, o declar inadecvată. Și dacă ar fi fost mama mea, tot așa ar fi fost, așadar mă absolv de orice vină.